Covid-19, epidemia de gafe politice

Nici doctorii care tratează bolnavi de COVID, nici diabeticii pentru care infectarea poate fi fatală, nici profesorii care stau ore întregi cu elevii îngrămădiți în clase, nici bătrânii și nici funcționarii. Aproape nimeni nu s-a putut vaccina. În țările lumii a treia, vaccinul – care deseori ajunge la gunoi în lumea civilizată – este de negăsit. 

Când Joe Biden a promis că America va deveni „arsenalul de vaccinuri al lumii” era neclar dacă Statele Unite au reintrat în logica unei superputeri globale sau dacă, din nou, își subestimează astenia. Astăzi, la aproape un an de la startul campaniei de vaccinare, statisticile sunt sumbre și rușinoase. Circa 60% din populația americană este imunizată împotriva COVID-19, în vreme ce în Haiti, la doar două ore de zbor cu avionul, ponderea celor vaccinați cu ambele doze este de 0.3%. 

Pentru Haiti și alte câteva zeci de țări, ziua în care 60% din populație va fi imunizată va veni, cel mai devreme, în 2023, estimează The Economist Intelligence Unit, la doi ani distanță după Statele Unite, Uniunea Europeană și China. Decalajul va însemna nu doar că în unele părți ale lumii COVID-19 va continua să secere periodic populația care nu are acces la vaccin, ci și că virusul va avea suficient timp să producă noi și noi mutații, posibil rezistente la serurile dezvoltate până acum. 

Pentru marile puteri însă, prioritățile – corect alese sau nu –  sunt altele. Inocularea pe scară largă cu cea de-a treia doză de vaccin este „imorală, nedreaptă, injustă și trebuie să se oprească”, i-a spus directorul OMS Tedros Adhanom Ghebreyesus jurnalistei CNN Becky Anderson. Ploaia de cuvinte biciuitoare vine după ce luni întregi OMS a tot repetat că 75% din vaccinurile distribuite la nivel global au mers către numai 10 țări. 

Interesul propriu nu este singura explicație. Guvernele statelor dezvoltate au cheltuit anul trecut zeci de miliarde de dolari pentru a precomanda diferite vaccinuri aflate în etapa de cercetare, preluând astfel riscul ca unele dintre seruri (sau toate) să nu fie viabile. Investițiile au făcut ca omenirea să aibă primul vaccin împotriva COVID-19 în mai puțin de un an de zile, față de 5 – 10 ani cât durează, de regulă, dezvoltarea unui nou vaccin. Însă tot ele au condus la nașterea unei specii accidentale de naționalism.

Uniunea Europeană a comandat peste 3 miliarde de doze de vaccin, suficient cât să își vaccineze întreaga populație cu schema completă de aproape 4 ori. Canada a cumpărat 11 doze pentru fiecare cetățean, Marea Britanie câte 7, iar Statele Unite câte 5. Roase de sărăcie, zeci de națiuni au sperat că se vor imuniza cu doze donate de țările dezvoltate. S-au înșelat.

În țările cu mai multe vaccinuri decât oameni care să le vrea, de prea multe ori, surplusul a ajuns la gunoi. Peste 15 milioane de doze au fost aruncate în Statele Unite între lunile martie și septembrie, potrivit unei analize a Centrului pentru Prevenirea și Controlul Bolilor. Chiar și în România, peste 150.000 de doze de vaccin au ajuns deșeuri medicale fiindcă nu au fost folosite până la data de expirare. 

Risipa poate continua. Producția totală de vaccinuri va ajunge la 27 de miliarde de doze până în vara anului viitor, suficient cât să fie vaccinată complet toată populația planetei de două ori. Însă, dacă dozele vor fi distribuite ca până acum, jumătate dintre oameni vor rămâne, de fapt, nevaccinați. 

Câți își vor pierde viața fiindcă vaccinuri sunt, dar nu unde este nevoie de ele e imposibil de spus. Între lumea celor care au noroc geografic și a celor care nu, punte de legatură trebuia să fie mecanismul COVAX, susținut de OMS și alimentat, cu bani și vaccinuri, de marile puteri. „Schema globală pentru distribuirea echitabilă a vaccinurilor anti-COVID”, așa cum și-a comprimat într-un slogan misiunea, își trăiește, însă, ratarea vocației. 

COVAX și-a propus să trimită în țările sărace 2 miliarde de doze de vaccin în 2021; apoi, și-a tăiat ținta cu aproape 30% din care a livrat, efectiv, doar o treime. Donațiile promise au rămas, în mare, o suma de intenții declarative. Iar puținul care s-a făcut s-a izbit de un alt zid: de vaccinuri este nevoie în țări unde aproape că nu există stat.

The New York Times a arătat recent cum, uneori, dozele de vaccin donate țărilor sărace nu ajung la oamenii cărora le sunt destinate, ci rămân în aeroport, exact așa cum au fost descărcate din avion. Nu exista nici bani și nici personal care să se ocupe de distribuția dozelor în clinici, de administrarea lor sau de informarea populației. 

Așa se face că în Ciad, țara unde speranța de viață înainte de pandemie era de 54 de ani, din 100.000 de doze de vaccin livrate prin COVAX în luna iunie, 94.000 erau încă nefolosite cinci săptămâni mai târziu. Similar, în Benin, 110.000 de doze AstraZeneca au expirat fiindcă autoritățile nu au reușit să administreze decât 267 de vaccinuri pe zi.

Riscul ca virusul să capete mutații rezistente la vaccin este amintit, iar și iar, de către specialiști, însă problema rămâne fără soluții clare. Cum facem să nu producem doar vaccin, ci să și vaccinăm oamenii din țările rămase în urmă e întrebarea care ar putea să ne bântuie ani buni. Ani pe care nu îi avem.

Administraţia americană acuză China că a comis acte de genocid şi crime împotriva umanităţii asupra etnicilor uiguri din regiunea vestică Xinjiang. 

„Republica Populară Chineză, sub conducerea Partidului Comunist, a comis acte de genocid împotriva uigurilor majoritar musulmani şi asupra altor grupuri etnice şi religioase din Xinjiang”, transmite Departamentul de Stat de la Washington printr-un comunicat postat pe website-ul instituției. 

Încă din martie 2017, autorităţile din China au comis „acte de detenţie arbitrară şi alte acţiuni severe de lipsire de libertate împotriva a peste un milion de civili, sterilizări forțate, tortura unui număr mare dintre cei reținuți arbitrar, munca forțată și impunerea unor restricții draconice asupra libertății religioase, a libertății de exprimare și a libertății de mișcare”, a acuzat Secretarul de Stat american în funcţie Mike Pompeo.

„Cred că acest genocid este în curs de desfăşurare şi că asistăm la încercarea sistematică a partidului de stat chinez de a distruge uigurii”, a adăugat Pompeo.

ONU și mai multe organizații pentru drepturile omului au avertizat în trecut că un milion de etnici uiguri sunt închiși în lagăre de reeducare, unde sunt supuși la tortură și muncă silnică. 

Autoritățile de la Beijing s-au apărat spunând că oamenii vin acolo voluntar, iar lagărele sunt „centre de formare profesională”.

Potrivit comunicărilor oficiale, China luptă împotriva „celor trei forțe malefice” ale separatismului, terorismului și extremismului în regiunea Xinjiang, unde trăiesc 11 milioane de uiguri majoritar musulmani.

Acuzațiile de genocid și crime împotriva umanității apar după ce Beijingul a dus, timp de mai multe decenii, o politică de colonizare cu etnici chinezi han în regiunile populate de musulmani. 

Prin mutarea sistematică a familiilor han în regiunea vestică Xinjiang, ponderea etnicilor uiguri a scăzut, între 1945 și 2008, de la 82% la 46%, în timp ce ponderea etnicilor han a crescut de la 6% la 39%.

Dacă mai bine de un milion de oameni au fost uciși de virusul care urma să dispară „ca prin miracol”, dacă mulți alții urmează să moară, convinși că pandemia este minciuna unui cult satanic, dacă știința și conspirația au devenit, în mod egal, adevărate și false, iar frica, ura și prejudecata au luat locul faptelor – acestea nu sunt lucrurile care îl țin treaz. 

Nu îmi ies din minte cuvintele lui din 2016 când, cu câteva luni înaintea alegerilor prezidențiale, a aflat din presă că echipa sa de tranziție, cea care punea bazele următoarei administrații prezidențiale, era finanțată din banii donați campaniei sale. 

Furios, candidatul, tulburat de milioanele de dolari cheltuiți pentru pregătiri (considera el, inutile), zbiară în penthouse-ul său din Trump Tower la șeful echipei de tranziție: „Îmi furi banii! Îmi furi nenorociții de bani! De ce naiba faci asta?”. Abia intrat pe ușă, Steve Bannon, pe atunci consilierul său politic, cade și el sub torentul de țipete: „De ce îl lași să îmi fure banii?”

Aceștia îi explică republicanului că este o obligație legală ca cei doi candidați să se pregătească în lunile dinaintea alegerilor să preia controlul Executivului; că primesc din partea statului spații de birouri, calculatoare și toate cele necesare echipei de tranziție, dar că salariile trebuie acoperite din fondurile de campanie. 

Fără rețineri, cu aerul că trebuie să aleagă între bunul lui și binele altora, răspunde: „La naiba cu legea. Nu imi pasă ce spune legea. Eu îmi vreau banii înapoi.”

Nu ar fi trebuit să fie nicio surpriză că pe omul a cărui candidatură părea produsul unei analize SWOT nu conștiința îl face să acționeze, nici viziunea ori ambiția, ci parametrii fluctuanți ai unui perpetuu calcul cost-beneficiu. 

Nu ar fi trebuit să fie nicio surpriză că a pus un preț de 110 mld. $ pe viața jurnalistului Jamal Khashoggi; că ar fi vrut să cumpere Groenlanda și să vândă Puerto Rico sau că a blocat guvernul federal mai bine de o lună de zile, lăsând 800.000 de angajați fără salarii, în încercarea – mândră, stridentă și fără succes – de a-i forța pe democrații din Congres să voteze un buget de aproape 6 mld. $ pentru zidul promis de el în campanie.

Nu ar fi trebuit să fie nicio surpriză, dar a fost. Surpriza a fost cât de simplu este să arunci o țară de pe șinele sănătății mintale; cât de ușor, după un act electoral de autohipnoză – la ei, la noi sau oriunde – viața așa cum o știm, cu democrație și libertate, cu încrederea că lumea merge drept înainte, se poate stinge brusc, ca într-o boală gravă despre care nu știi niciodată cât va dura și cât va durea.

Surpriza au fost cei care i-au pus o armă în mână; cei pe care globalizarea i-a lăsat în urmă; cei care și-au văzut slujbele exportate întâi în China, apoi în Mexic, iar pe cele rămase, prost plătite sau ocupate de imigranți. Pentru ei, și sărăcia, și rasismul sunt simptomele aceleiași boli: a ciocnirii violente dintre un trecut al sclaviei și un prezent în care nu își mai găsesc locul.

Surpriza a fost cât de departe merge astăzi minciuna; cum se ridică un zid impenetrabil între lumea reală și știrile lor, un zid în spatele căruia se aud doar ecourile propriilor prejudecăți, iar ura se ramifică; cât de incert e viitorul adevărului în vremea falsului augmentat.

La final de mandat, după patru ani de patriotism, de “America First”, de discursuri și aplauze, de steaguri fluturate, de mantre pentru discipoli, de adevăruri “alternative”, de povești despre excepționalismul american, de război comercial, de război cultural, de război mediatic – după patru ani de toate acestea, când pandemia lovește cea mai puternică țară a lumii, iar rata de mortalitate ajunge să fie mai mare decât în Albania, Algeria sau Afganistan – întrebat de ce se fac atât de puține teste, președintele răspunde: „Nu îmi asum responsabilitatea deloc.“

„Nu îmi asum responsabilitatea deloc.“ „Este o gripă. Este ca o gripă.” „Am știut întotdeauna că este o pandemie. Am simțit că este o pandemie cu mult înainte să fie numită pandemie.” „Avem pandemia în totalitate sub control.” „Văd că dezinfectantul îl poate elimina într-un minut. Un minut. Există o modalitate prin care am putea face asta, prin injectarea în corp sau altă modalitate de curățare?” „Ce vedeți și ce citiți nu este ceea ce se întâmplă!”

Realitatea însăși a fost negociabilă. După mai bine de 20.000 de afirmații false făcute în timpul mandatului, tot e greu să nu te întrebi dacă ar fi pierdut alegerile în lipsa pandemiei, dacă ar fi pierdut alegerile dacă economia continua să crească, iar el putea arăta, în continuare, bunăstarea națiunii în performanța indicilor bursieri. 

În țara care adormise la volan, 70 de milioane de americani au votat să îi mai dea și al doilea mandat. În ciuda pandemiei. În ciuda economiei făcute țăndări. Pentru ei, realitatea arată diferit. 86% dintre cei care au Fox News ca principala sursă de informare cred că mesajele transmise de președinte pe tema crizei COVID sunt „în totalitate corecte” sau „preponderent corecte”. 

Online, reziduurile discursurilor lui continuă să fermenteze. Pe un internet spart în nișe ale unor nișe ale unor nișe, spart în sub-sub-subculturi, America lui Donald Trump continuă să existe. 

America lui Donald Trump – ca și România lui Liviu Dragnea – a arătat cum, îmbrăcând inabilități în patriotism, fabricând inamici și eroi, anihilând convingerea că viitorul e comun, se sabotează o democrație. Dezastrul este remediabil, dar repetabil.