Societatea civilă, victima coronavirusului

Globalizării i se cânta prohodul încă dinainte de pandemie. Naționalismul a rupt o bucată din Uniunea Europeană, iar relația dintre primele două economii ale lumii a ajuns să fie definită de un război comercial. Apoi „virusul chinezesc”, cum a fost numit de Donald Trump, a ucis 330.000 de oameni în întreaga lume.

Primul instinct a fost de autoconservare. Germania, Rusia și Turcia au interzis exporturile de măști medicale și ventilatoare, iar România, pe cele de cereale. Oficialii Uniunii Europene au avertizat că acțiunile subminează solidaritatea, ideea de piață liberă și orice încercare de a închega un efort comun de combatere a coronavirusului, dar au fost ignorați.

Încă din 2008, ponderea comerțului extern în PIB-ul global a încetat să mai crească, iar între 2010 și 2017 guvernele lumii au dat de peste două ori mai multe măsuri anti-comerciale decât pro-liber schimb. Deficitele comerciale au devenit simbol al unei nedreptăți, iar taxele vamale, prima linie de apărare într-un război imaginar cu importurile.

Împreună separat

În crize totul se întâmplă mai rapid. Pandemia a rupt lanțuri globale de aprovizionare și a împins țări întregi într-o competiție pentru echipamente medicale. Peter Navarro, consilierul pentru Comerţ al Casei Albe, s-a folosit de lipsa măștilor de protecție pentru a reafirma că Statele Unite „trebuie să își aducă acasă capacitățile de producție și lanțurile de aprovizionare pentru medicamentele esențiale”. 

Frisonul de naționalism maschează însă ani de dezinteres și dezorganizare. Autoritățile americane au o rezervă națională de măști medicale și echipamente de protecție însă stocul a fost completat ultima data în 2009, deși specialiștii au avertizat că, în cazul unei epidemii, Statele Unite se vor confrunta cu „lipsuri severe„. 

Inabilități îmbrăcate în eșecuri ale pieței întăresc sentimente mai vechi. Donald Trump le-a explicat reporterilor de la Fox Business că barierele comerciale propuse de el întâmpină acum o rezistență mult mai mică în contextul pandemiei de coronavirus. „Avem un lanț de aprovizionare în care componentele sunt produse peste tot în lume, iar când apar probleme într-o anumită zonă, tot lanțul are de suferit. Eu spun că nu ar trebui să avem lanțuri de aprovizionare. Ar trebui să facem totul în Statele Unite.”

Mașinal, toate economiile mari răspund îndemnului la izolare. În Uniunea Europeană oficialii vorbesc acum despre „autonomie strategică”. Prim-ministrul Indiei anunță începutul unei ere a independenței economice, iar în Japonia guvernul a început să ofere subvenții companiilor care își mută fabricile înapoi în țară. Ideea că mărfurile trebuie tratate în mod egal, indiferent de unde provin, pare abandonată. 

Întotdeauna granițele se îngroașă pe timp de criză. În Marea Depresiune din 1929, o combinație de taxe vamale și subvenții oferite producătorilor interni s-a dovedit a fi toxică pentru marile economii care au încercat să se salveze singure. Protecționismul a prelungit criza financiară tocmai fiindcă comerțul internațional nu a mai putut fi un motor de creștere. 

Dărnicie tactică

Dacă pandemia nu va arunca economia globală într-o recesiune prelungită, politicile greșite o pot face. Iar pierderile nu ar fi doar economice. În timp ce Uniunea Europeană și Statele Unite continuă să se închidă în interiorul propriilor granițe, China își demonstrează abilitatea de a conduce.  

La începutul lunii martie, când guvernul Italiei acuza țările UE că întârzie să îi ofere ajutor în lupta cu coronavirusul, China s-a oferit să vândă o mie de ventilatoare, două milioane de măști și 20.000 de costume de protecție. La scurt timp, Jack Ma, fondatorul Alibaba, a anunțat că vrea să le doneze autorităților din Statele Unite 500.000 de teste pentru coronavirus și un milion de măști.

Într-o încercare de a falsifica poza de ansamblu, China se promovează astăzi drept lider în lupta cu pandemia. Iar festivalul de generozitate este cu atât mai vizibil cu cât celelalte puteri se retrag de pe scena globală.

În urmă cu două luni, Klaus Iohannis anunța că „ne aflăm în plin război”. Pe același ton belicos, Emmanuel Macron a vorbit despre „inamicul invizibil”, Boris Johnson despre nevoia de a acționa „ca oricare alt guvern în vreme de război”, iar Donald Trump despre faptul că pandemia de coronavirus este un atac „mai grav decât cel de la Pearl Harbour”. 

Pentru o categorie profesională care a declarat tot soiul de războaie abstracte – cu sărăcia, cu drogurile, cu zahărul și grăsimile saturate – războiul cu pandemia este doar o nouă figură de stil. Una care insuflă teamă și oferă justificări. Pentru măsurile impuse. Pentru eșecul lor.

Când pandemia este transformată în război, la testul de legitimitate la care este supus acum orice guvern se acordă puncte din oficiu. Statisticile cu numărul de victime nu mai sunt expresia unui eșec administrativ cât sunt rezultatul unei catastrofe.

„Războiul” este poza competenței. În săptămânile de izolare, militarii au fost scoși pe străzi, dar din spitale au lipsit măștile. Mai multe orașe au fost supravegheate din elicopter, dar azilurile de bătrâni au devenit focare de infecție.

Singurul război real este cel politic. Cel în care PNL atacă PSD, USR atacă PNL, Trump îi atacă pe chinezi, iar iranienii, pe americani. De la cedarea Transilvaniei până la crearea coronavirusului într-un laborator din Wuhan, falsele subiecte au reușit să distragă atenția unora de la stângăciile administrative care au costat vieți și să le arate altora că pandemia a fost ocupată de interese electorale. 

Cinismul a fost deseori transparent. La finele lui februarie, Donald Trump îi acuza pe Democrați că exagerează pericolele coronavirusului pentru a afecta economia și șansele sale la următoarele prezidențiale. Două săptămâni mai târziu, un sondaj arăta că numai 40% dintre votanții republicani credeau că pandemia este un pericol real, comparativ cu 76% dintre democrați. 

În aprilie, când SUA a devenit țara cu cele mai multe victime ale Covid-19, în discursul lui Donald Trump coronavirusul a devenit „virusul chinezesc”. The Economist remarcă apariția unor reclame plătite de aliați ai lui Trump cu mesaje precum „China ne distruge locurile de muncă, acum ne omoară și oamenii” sau „Pentru a opri China, trebuie să-l oprim pe Joe Biden”.

Covid-19 a făcut de 20 de ori mai multe victime în Statele Unite decât în China, însă felul în care electoratul împarte vina poate decide rezultatul alegerilor.

Cât va dura, cum se va termina și ce pierderi va produce până atunci poate fi doar speculat, dar un singur lucru pare sigur: finalul pandemiei ne va găsi cu orizonturi restrânse și sub un munte de datorii. În timp ce prognozele economice se transformă în aberații vizuale, guvernele încep salvarea financiară cu bani pe care nu îi au.

În zona euro, deficitul bugetar este așteptat să atingă 8,5% din PIB în acest an de la 0,6% cât era anul trecut. În România, minusul va ajunge la 9,2%, iar anul viitor la 11,4% – de departe cel mai mare din Uniunea Europeană. 

Dacă în anii trecuți împingerea deficitului peste limita de 3% din PIB atragea oprobiul țărilor cumpătate și riscul sancțiunilor din partea Comisiei Europene, acum regula este suspendată, iar apocalipsa fiscală, generalizată. 

Amploarea șocului mai poate fi înțeleasă doar în context istoric. Marea Britanie se pregătește pentru cea mai adâncă criză financiară din ultimii 300 de ani, în vreme ce datoria publică a Statelor Unite va depăși curând nivelul de după cel de-al doilea război mondial. 

FMI estimează că în țările dezvoltate datoria publică va crește cu 6.000 de miliarde de dolari în acest an, de la o medie de 105% din PIB la 122%. În niciun an din timpul crizei financiare  începute în 2007 avansul nu a fost mai abrupt. Însă datoriile plătite cândva în viitor sunt acum umbrite de pericolul unui colaps iminent.

Numai în Statele Unite 33 de milioane de oameni și-au pierdut locul de muncă în ultimele două luni. Ajutoarele oferite celor afectați de pandemie pot ține economia pe linia de plutire, dar momentan este neclar care este prețul lor și dacă va fi plătit în câțiva ani sau în câteva decenii.

Pentru a reduce povara datoriilor acumulate există trei opțiuni. Prima: rostogolirea împrumuturilor în speranța că, în timp, creșterea economică – sau creșterea inflației – vor reduce ponderea datoriei publice în PIB. Împrumuturile ar fi astfel mai ușor de plătit, dar calea este plină de necunoscute și lasă puțin spațiu pentru șocuri viitoare. 

A doua variantă ar fi ca datoriile sa nu fie plătite sau să fie plătite doar parțial. O restructurare, în schimb, este acceptabilă în țările sărace unde nu există alternativă, iar creditorii aleg să primească măcar o parte din bani înapoi. 

A treia soluție implică o combinație de creșteri de taxe și scăderi de cheltuieli. Economic, este cea mai sănătoasă cale, dar politic, cea mai toxică. După o criză globală de sănătate, electoratul va cere îmbunătățirea sistemelor medicale, nu restrângerea cheltuielilor. Pentru toate prioritățile dinaintea epidemiei – pensii, educație sau schimbări climatice – banii vor fi mai puțini. Dar acceptarea realității îndepărtează votanți.

La fel ca în urma crizei financiare din 2007, la presiunile pentru austeritate se poate răspunde cu deplasări ideologice. Din camera verde a politicii pot ieși oricând noi „salvatori”, un nou Front Național sau o nouă Syriza.