Un genocid. Două bombe atomice. 85 de milioane de morți. Acesta este rezultatul celui mai sângeros conflict militar din istorie, care, până astăzi, nu și-a pierdut puterea să șocheze cu imagini monstruoase din labirintul nesfârșit al minții umane. O demență colectivă care a ucis 3% din populația planetei, cel de-al Doilea Război Mondial a adus în cultura populară un nou concept rezervat până atunci doar psihologilor: empatia. Și, mai ales, lipsa ei.
La apusul dezastrului, ideea promitea un viitor fără un nou Hitler, o nouă Hiroshima, un nou Holocaust sau noi apocalipse. Dacă am încerca „să ne punem în pielea altuia”, „în papucii altuia”, „să simțim ce simt ei”, spunea teoria, s-ar contracta distanțe și s-ar dizolva conflicte. Lipiciul care face oamenii oameni și pe noi toți o societate există, este măsurabil și cedează.
Au observat-o prima dată trei cercetători care, la capătul a 30 de ani de sondaje, au descoperit că studenții americani erau în 2009 cu circa 40% mai puțin empatici decât în 1979. Chestionarul cu întrebări precum „Îți pasă dacă alții au probleme și au nevoie de ajutor?” arată, de la o generație la alta, căderea continuă în lumea lumilor paralele.
Compasiune de grup
Parțial înnăscută, parțial educată, empatia fluctuează precum indicii bursieri. De ce să văd lumea prin ochii altcuiva? De ce s-o văd prin ochii cuiva diferit? Noua empatie este selectivă, tribală, rezervată exclusiv celor ca noi.
În 2016, anul lui Donald Trump, sentimentele s-au văzut în cifre. Un studiu al Centrului de Cercetare Pew arăta că peste jumătate dintre americanii înstăriți considerau că „oamenilor săraci le este ușor fiindcă pot primi beneficii și ajutoare sociale fără să facă nimic”. Un altul descoperea că 70% dintre susținătorii activi ai Democraților se tem de Republicani, iar 62% dintre Republicani se tem de Democrați. În ambele tabere, mai bine de jumătate simțeau „furie”.
Cu ochii pironiți în micul univers personal, empatia e oarbă. Nu vede contexte, nu analizează, nu gândește. Doar simte. Ură, dispreț, dezgust, frică. Pentru săraci, pentru străini, pentru votanții de stanga sau dreapta, de la sat sau din marile orașe, pentru angajații la stat sau pentru patroni, pentru vinovății adevărate sau închipuite.
De la politicianul care dorește să le închidă granițele imigranților pentru a proteja slujbele conaționalilor și până la teroristul care simte durerea comunității sale, dar nimic în rest, empatia selectivă abandonează busola morală, desfiletează șurubul rațiunii și sparge societatea în „noi”, oamenii, și „ei”, inșii fără chip.
Rolul politic al dezbinării
Kathryn Steinle, o femeie de 32 de ani împușcată în San Francisco în plină stradă de un imigrant ilegal, a devenit, în discursurile lui Donald Trump, care i-a purtat drama ca pe propria piele, pretextul-cheie pentru construirea zidului de la granița dintre SUA și Mexic.
Fotografii și fragmente din istoria tinerei s-au rostogolit pe ecrane, alături de cuvintele tari și jumătățile de adevăr ale Republicanului, amalgamând realitatea trăită cu fantasma colectivă. Exploatată abil, empatia a preschimbat imigranții ne-criminali în note de subsol.
Subtil, poate incita la ură, la violență și poate scufunda democrații. Cu cât oamenii empatizează mai mult cu propria tabără, cu atât sunt mai înclinați să îi împiedice pe opozanți să se exprime liber, arată un studiu care conchide că „în viața reală efectele empatiei nu sunt atât de pozitive pe cât s-ar crede”.
Rațiunea, compasiunea și autocontrolul, spun cei care studiază fenomenul, sunt o alternativă mult mai stabilă la empatia subiectivă și ușor de manipulat. În definitiv, este mai puțin important să simțim ce simt alții decât să îi înțelegem.
Sergey Mamontov | Hepta | Mediafax
