Noi, armata absurdului

Pe mulți i-a omorât minciuna. Naivitatea. Negarea. Ideea că pandemia nu e reală, că realitatea nu e ceea ce pare, că statisticile sunt inventate de „ei” iar „noi” suntem marionete atârnate în sforile lor. O conspirație de proporții apocaliptice aprinde imaginația coronascepticilor – cu măștile ne îmbolnăvesc, cu vaccinul ne microcipează, viitorul le aparține. La prima vedere, pare aberant.

Dacă există date care, oricât de des repetate, nu își pierd niciodată puterea de a șoca, acelea sunt, cu siguranță, cele care dezvăluie relația noastră complicată cu adevărul. De-a lungul anilor, sondajele au arătat că 36% dintre americani cred că guvernul lor fie a comandat atentatele de la 11 Septembrie, fie le-a lăsat să se întâmple; 38% dintre britanici sunt convinși că moartea prințesei Diana nu a fost un accident, iar 40% dintre ruși se îndoiesc că americanii au ajuns vreodată pe Luna. 

În falia dintre fapte și ficțiune trăiesc și tineri, și bătrâni, și femei, și bărbați, fără studii sau cu doctorat, cu venituri mici sau mari, un adevărat caleidoscop uman, hotărât să se instaleze în propria realitate. 

Câștigători de premii Nobel, jurnaliști, președinți – au căzut și ei în universul conspirațiilor. În memoriile sale, Webster Hubbell, vechi prieten al lui Bill Cliton, povestește cum, fără a glumi, fostul șef de stat i-a spus: „Hubb, dacă te pun pe tine la Justiție, vreau să afli pentru mine răspunsurile la două întrebări. Unu: Cine l-a omorât pe John F. Kennedy? Și doi: Există OZN-uri?”

Fabricarea unui adevăr

“Istoria este mai degrabă produsul haosului decât al conspirațiilor”  –  Zbigniew Brzezinski

18 iulie 64. Flăcările înroșesc cerul nopții; ard orizonturile orașului. Sub perdeaua de fum, prin labirintul de foc, mii de oameni își caută salvarea. Roma lui Nero devine cărbune. Șase zile și șapte nopți de infern consumă trei sferturi din oraș și sute de vieți. În aer pulsează frica. Teroarea. Cum dispar flăcările, apar zvonurile – cel care a dat foc Romei este chiar Nero.

Potrivit istoricului antic Tacitus, care avea doar opt ani în timpul incendiului, Nero se afla pe atunci în orașul Antium, unde, potrivit unor informații pe care istoricul nu le-a putut niciodată confirma, acesta se urcase pe o scenă și cânta în timp ce Roma era distrusă de flăcări. 

La 57 de ani de la incendiu, un al doilea istoric, Suetonius, amplifică drama: Nero „prefăcându-se dezgustat de clădirile vechi și plictisitoare și de străzile înguste și șerpuite ale Romei, a dat foc cu obrăznicie orașului.” Pe firul vechilor zvonuri, merge mai departe: „Nero a privit conflagrația din Turnul lui Mecena, captivat de ceea ce el a numit „frumusețea flăcărilor”; apoi și-a îmbrăcat costumul de tragedian și a cântat Sacul lui Ilium de la început până la sfârșit.”

La 165 de ani de la incendiu, Cassius Dio adaugă detalii noi: „În timp ce întreaga populație se afla în această stare de spirit și mulți, înnebuniți de dezastru, se aruncau direct în flăcări, Nero a urcat pe acoperișul palatului, de unde se vedea cea mai bună panoramă asupra conflagrației”. De acolo, povestește istoricul, împăratul privea cum Roma era înghițită de foc și cânta la liră.

Astăzi, o teorie a conspirației veche de 1956 de ani are greutatea unui eveniment istoric. Un ecou al unui ecou al unui ecou, un adevăr creat pe măsură ce a fost repetat nu este doar un origami de fapte și ficțiuni, ci un mod de a înțelege lumea. 

Fabricarea unui diavol

„Vedem fețe umane pe lună, armate în nori; și printr-o înclinație naturală, dacă nu este corectată de experiență și reflecție, atribuim răutate și bunătate la tot ceea ce ne face rău sau ne place.”  –  David Hume

Un împărat nebun. O societate secretă. Un miliardar care controlează lumea. Toate sunt de preferat haosului total. Impredictibilului. Amestecului repetabil de ghinion pur și eroare umană. Toate oferă, în universul conspirațiilor, un răspuns mai confortabil la întrebarea „De ce suferim?”. 

Fără analiză și fără rațiune, le insuflăm dezastrelor sens și intenție. Psihologii numesc mecanismul „control compensator” – tendința ca, atunci când pierdem controlul asupra propriei noastre vieți, să credem că altcineva are control asupra noastră; că „nimic nu este întâmplător” și „totul se întâmplă cu un motiv”.

„Dacă te gândești puțin”, scrie John Keel în Disneyland-ul Zeilor, „vei realiza că miliarde de oameni au înțeles și au crezut acest lucru de mii de ani. Această convingere este fundația tuturor marilor noastre religii.” Este convingerea care, de mii de ani, ne-a fost colac de salvare într-un ocean al hazardului unde oameni nevinovați mor fără niciun motiv, unde se întâmplă dezastre fără niciun sens, unde soarta fiecăruia depinde de șansă.

Acum, când mulți îi pierd pe cei dragi, își pierd economiile și sănătatea, locurile de muncă și educația, se pot găsi, mai ușor ca oricând, piesele pentru construirea unui diavol contemporan. Guvernul chinez. Guvernul american. Industria farmaceutică. Bill Gates. Toți, fețe interschimbabile pentru sursa răului – un Nero pentru zilele noastre.

De o cruzime împinsă până la caricatură, demonii de astăzi se desprind, la fel ca în mituri, basme sau producții Hollywood, din aceeași temă fundamentală care inspiră toate poveștile omenirii: lupta dintre bine și rău în care putem fi acum protagoniști. „Unde merge unul, mergem toți” spune sloganul QAnon, mișcare ai cărei susținători se consideră „Armata adevărului”. Să omori și să mori pentru o idee – acolo duce drumul superlativelor morale.

Fabricarea unui război

„Dacă oamenii definesc situațiile ca fiind reale, atunci consecințele lor sunt reale.” – William și Dorothy Thomas

„Mă motivează iubirea mea pentru Europa, pentru cultura europeană și pentru toți europenii” scria în 2011 norvegianul Anders Breivik în manifestul de 1.500 de pagini postat pe internet cu câteva ore înainte să ucidă 77 de oameni. Criminalul, ale cărui victime au fost în mare parte adolescenți, era convins că exista o conspirație islamică pentru invadarea Europei, astfel că masacrul, evanghelizat cu limbajul bunătății și al patriotismului, era în ochii săi un război sfânt. 

În 1925, certitudini similare se cristalizau în „biblia” nazismului. Mein Kampf, manifestul lui Adolf Hitler, justifica antisemitismul printr-o teorie a conspirației potrivit căreia evreii încercau să preia controlul lumii. În mai puțin de un deceniu de picurat otravă, naziștii ajungeau la putere în Germania iar teoria le era predată copiilor în școli. 

Uniți în paranoia și prejudecăți, gândind aceleași gânduri, milioane de oameni au arătat cât de ușor se face saltul de la fals la adevăr oficial, de la o teorie a conspirației la o ideologie politică. Nu există cineva care controlează lumea, dar ideea că cineva controlează lumea poate controla lumea.

Astăzi, aceeași convingere provoacă un război diferit. Anti-sistem, anti-elite, anti-știință, anti-intelectualism – aproape că e dificil să găsim un cuvânt să descrie curenții care circulă în societate fără să conțină în corpul lui însăși ideea unui conflict. 

Senzația că guvernele distrug libertăți, că mass media distruge adevărul, că doctorii ne distrug sănătatea, că „ei” ne distrug pe „noi” transformă teoriile conspirației într-un tărâm al contradicțiilor unde, în același timp, SARS-CoV-2 este o armă biologică, este complet inofensiv și nu există. Singura constantă e neîncrederea.

Fabricarea unui viitor

„Cei care cred în teoriile conspirației au dreptate în legătură cu un lucru: actuala stare de fapt nu este acceptabilă. Au înțeles cu exactitate că există inegalități de putere și privilegii în lume – și amenințări la adresa lumii în sine – care trebuie rectificate.” – Chip Berlet

Nimic nu hrănește teoriile conspirației ca o conspirație adevărată. Cu fiecare program de supraveghere în masă, cu fiecare scrutin câștigat prin știri false, cu fiecare dovadă că online viața privată nu există, paranoia este justificată. Cambridge Analytica, Volkswagen, NSA, scandaluri care unesc zeci de milioane de oameni și continente diferite au lăsat o lume întreagă în stare de șoc, întrebându-se ce altceva mai este ascuns.

Nu este astăzi exagerat să presupui că cineva, undeva îți ascultă telefonul; că propriile gadget-uri te spionează; că toată activitatea ta online e înregistrată, stocată, procesată și exploatată. Frica e globalizată. Giganții IT și mozaicul de forme ale spionajului modern ne amintesc constant că marile puteri și marile companii nu sunt nici responsabile, nici transparente; că legile și democrațiile noastre au rămas în urmă; că și supravegherea, și propaganda sunt, până la urmă, realități ale vremurilor noastre.

Folclorul contemporan nu spune nimic adevărat despre demonii pe care îi inventează, dar are adevăruri de spus. 

Teoria că pandemia este un război biologic purtat de guvernul Americii sau de cel al Chinei subliniază cu pastă roșie războiul cultural dintre cele două țări și anxietățile celorlalți, privindu-l. La rândul său, sentimentul anti-globalizare, îmbrăcat în fantezie, construiește Noua Ordine Mondială, supra-guvernul imaginar care va înlocui, potrivit scenariilor, statele suverane cu o dictatură globală. Din aceleași energii naționaliste țâșnesc teorii multiple ce pun în rolul principal Organizația Mondială a Sănătății. În anii trecuți, protagoniștii erau ONU și FMI, însă frica era aceeași.

Inegalitatea crescândă, rasismul încă înrădăcinat, adevăruri inconfortabile despre viața secretă a societăților noastre apar în imaginarul colectiv ca pe radarul unui sistem de alertă. Fără a arăta și soluții reale, teoriile conspirației arată probleme. Ar trebui să le vedem.