Cum a devenit pandemia un „război”

Globalizării i se cânta prohodul încă dinainte de pandemie. Naționalismul a rupt o bucată din Uniunea Europeană, iar relația dintre primele două economii ale lumii a ajuns să fie definită de un război comercial. Apoi „virusul chinezesc”, cum a fost numit de Donald Trump, a ucis 330.000 de oameni în întreaga lume.

Primul instinct a fost de autoconservare. Germania, Rusia și Turcia au interzis exporturile de măști medicale și ventilatoare, iar România, pe cele de cereale. Oficialii Uniunii Europene au avertizat că acțiunile subminează solidaritatea, ideea de piață liberă și orice încercare de a închega un efort comun de combatere a coronavirusului, dar au fost ignorați.

Încă din 2008, ponderea comerțului extern în PIB-ul global a încetat să mai crească, iar între 2010 și 2017 guvernele lumii au dat de peste două ori mai multe măsuri anti-comerciale decât pro-liber schimb. Deficitele comerciale au devenit simbol al unei nedreptăți, iar taxele vamale, prima linie de apărare într-un război imaginar cu importurile.

Împreună separat

În crize totul se întâmplă mai rapid. Pandemia a rupt lanțuri globale de aprovizionare și a împins țări întregi într-o competiție pentru echipamente medicale. Peter Navarro, consilierul pentru Comerţ al Casei Albe, s-a folosit de lipsa măștilor de protecție pentru a reafirma că Statele Unite „trebuie să își aducă acasă capacitățile de producție și lanțurile de aprovizionare pentru medicamentele esențiale”. 

Frisonul de naționalism maschează însă ani de dezinteres și dezorganizare. Autoritățile americane au o rezervă națională de măști medicale și echipamente de protecție însă stocul a fost completat ultima data în 2009, deși specialiștii au avertizat că, în cazul unei epidemii, Statele Unite se vor confrunta cu „lipsuri severe„. 

Inabilități îmbrăcate în eșecuri ale pieței întăresc sentimente mai vechi. Donald Trump le-a explicat reporterilor de la Fox Business că barierele comerciale propuse de el întâmpină acum o rezistență mult mai mică în contextul pandemiei de coronavirus. „Avem un lanț de aprovizionare în care componentele sunt produse peste tot în lume, iar când apar probleme într-o anumită zonă, tot lanțul are de suferit. Eu spun că nu ar trebui să avem lanțuri de aprovizionare. Ar trebui să facem totul în Statele Unite.”

Mașinal, toate economiile mari răspund îndemnului la izolare. În Uniunea Europeană oficialii vorbesc acum despre „autonomie strategică”. Prim-ministrul Indiei anunță începutul unei ere a independenței economice, iar în Japonia guvernul a început să ofere subvenții companiilor care își mută fabricile înapoi în țară. Ideea că mărfurile trebuie tratate în mod egal, indiferent de unde provin, pare abandonată. 

Întotdeauna granițele se îngroașă pe timp de criză. În Marea Depresiune din 1929, o combinație de taxe vamale și subvenții oferite producătorilor interni s-a dovedit a fi toxică pentru marile economii care au încercat să se salveze singure. Protecționismul a prelungit criza financiară tocmai fiindcă comerțul internațional nu a mai putut fi un motor de creștere. 

Dărnicie tactică

Dacă pandemia nu va arunca economia globală într-o recesiune prelungită, politicile greșite o pot face. Iar pierderile nu ar fi doar economice. În timp ce Uniunea Europeană și Statele Unite continuă să se închidă în interiorul propriilor granițe, China își demonstrează abilitatea de a conduce.  

La începutul lunii martie, când guvernul Italiei acuza țările UE că întârzie să îi ofere ajutor în lupta cu coronavirusul, China s-a oferit să vândă o mie de ventilatoare, două milioane de măști și 20.000 de costume de protecție. La scurt timp, Jack Ma, fondatorul Alibaba, a anunțat că vrea să le doneze autorităților din Statele Unite 500.000 de teste pentru coronavirus și un milion de măști.

Într-o încercare de a falsifica poza de ansamblu, China se promovează astăzi drept lider în lupta cu pandemia. Iar festivalul de generozitate este cu atât mai vizibil cu cât celelalte puteri se retrag de pe scena globală.

Cât va dura, cum se va termina și ce pierderi va produce până atunci poate fi doar speculat, dar un singur lucru pare sigur: finalul pandemiei ne va găsi cu orizonturi restrânse și sub un munte de datorii. În timp ce prognozele economice se transformă în aberații vizuale, guvernele încep salvarea financiară cu bani pe care nu îi au.

În zona euro, deficitul bugetar este așteptat să atingă 8,5% din PIB în acest an de la 0,6% cât era anul trecut. În România, minusul va ajunge la 9,2%, iar anul viitor la 11,4% – de departe cel mai mare din Uniunea Europeană. 

Dacă în anii trecuți împingerea deficitului peste limita de 3% din PIB atragea oprobiul țărilor cumpătate și riscul sancțiunilor din partea Comisiei Europene, acum regula este suspendată, iar apocalipsa fiscală, generalizată. 

Amploarea șocului mai poate fi înțeleasă doar în context istoric. Marea Britanie se pregătește pentru cea mai adâncă criză financiară din ultimii 300 de ani, în vreme ce datoria publică a Statelor Unite va depăși curând nivelul de după cel de-al doilea război mondial. 

FMI estimează că în țările dezvoltate datoria publică va crește cu 6.000 de miliarde de dolari în acest an, de la o medie de 105% din PIB la 122%. În niciun an din timpul crizei financiare  începute în 2007 avansul nu a fost mai abrupt. Însă datoriile plătite cândva în viitor sunt acum umbrite de pericolul unui colaps iminent.

Numai în Statele Unite 33 de milioane de oameni și-au pierdut locul de muncă în ultimele două luni. Ajutoarele oferite celor afectați de pandemie pot ține economia pe linia de plutire, dar momentan este neclar care este prețul lor și dacă va fi plătit în câțiva ani sau în câteva decenii.

Pentru a reduce povara datoriilor acumulate există trei opțiuni. Prima: rostogolirea împrumuturilor în speranța că, în timp, creșterea economică – sau creșterea inflației – vor reduce ponderea datoriei publice în PIB. Împrumuturile ar fi astfel mai ușor de plătit, dar calea este plină de necunoscute și lasă puțin spațiu pentru șocuri viitoare. 

A doua variantă ar fi ca datoriile sa nu fie plătite sau să fie plătite doar parțial. O restructurare, în schimb, este acceptabilă în țările sărace unde nu există alternativă, iar creditorii aleg să primească măcar o parte din bani înapoi. 

A treia soluție implică o combinație de creșteri de taxe și scăderi de cheltuieli. Economic, este cea mai sănătoasă cale, dar politic, cea mai toxică. După o criză globală de sănătate, electoratul va cere îmbunătățirea sistemelor medicale, nu restrângerea cheltuielilor. Pentru toate prioritățile dinaintea epidemiei – pensii, educație sau schimbări climatice – banii vor fi mai puțini. Dar acceptarea realității îndepărtează votanți.

La fel ca în urma crizei financiare din 2007, la presiunile pentru austeritate se poate răspunde cu deplasări ideologice. Din camera verde a politicii pot ieși oricând noi „salvatori”, un nou Front Național sau o nouă Syriza.

Peste trei sferturi dintre copiii de vârstă școlară din întreaga lume au fost ținuți departe de sălile de clasă de teamă că ei sunt cei mai importanți vectori de transmitere a coronavirusului. Acum argumentul pentru închiderea școlilor începe să pară steril din punct de vedere științific. 

Un raport al Organizației Mondiale a Sănătății sublinia la finele lunii februarie că în China nu a fost identificat niciun caz de transmitere a coronavirusului de la copii către adulți. Rezultatul a putut fi pus pe seama măsurilor draconice de izolare de acolo, însă ulterior a fost observat și în alte țări. 

În luna aprilie, revista americană de specialitate Clinical Infectious Diseases a prezentat cazul unui copil bolnav de Covid-19 care, deși mergea la școală, la cursuri de limbi străine și la un club sportiv unde a intrat în contact cu peste 170 de oameni, nu a transmis coronavirusul nimănui. 

„Copiii sub 10 ani sunt mai puțin susceptibili să se infecteze decât adulții, iar dacă se infectează, este mai puțin probabil să se îmbolnăvească grav”, a explicat într-un interviu conducătorul unui proiect de cercetare derulat în Islanda. „Ceea ce este interesant este că, chiar dacă un copil se infectează, probabilitatea răspândirii coronavirusului este mai mică decât în cazul adulților. Nu am găsit niciun caz în care un copil să infecteze părinții.” 

Uitare organizată

Educația a fost pusă între paranteze de panică. Însă acum, când cazurile de noi infectări sunt tot mai puține și se înmulțesc dovezile că virusul nu e transmis ușor de către copii, unele țări redeschid școlile pentru a salva măcar săptămânile rămase până la vacanță. 

Institutul de sănătate publică din Norvegia, țară care a redeschis școlile încă din luna aprilie, remarcă faptul că epidemia nu s-a reaprins odată cu întoarcerea copiilor în sălile de clasă. Franța, Olanda și Coreea de Sud încep redeschiderea graduală în această săptămână, însă în alte țări, inclusiv în România, elevii vor fi chemați la clase abia în septembrie, după 6 luni de la închiderea școlilor.

La un nivel fără precedent, învățământul trăiește acum un experiment de uitare organizată. O analiză The Economist arată cum elevii afectați de o grevă a profesorilor întinsă pe două luni de zile în 1990 au fost mai predispuși să repete anul școlar decât cei care au continuat cursurile în regim normal. Șansele să obțină ulterior o diplomă de facultate au fost, și ele, mai mici.

Fiecare zi în care școlile sunt închise vine cu un cost de 173 de dolari pentru fiecare copil, calculează institutul norvegian de statistică. Cea mai mare parte a sumei o reprezintă veniturile pe care acesta le va pierde în viitor fiindcă educația i-a fost întreruptă, iar restul sunt pierderile de productivitate ale părinților care preiau, într-o măsură mai mare, sarcina lecțiilor și a temelor.

Un șoc asimetric

Forțate să deseneze pe genunchi ciorna unui sistem care să înlocuiască școala fizică, autoritățile din întreaga lume au venit cu substitute imperfecte. Iar copiii din familiile sărace au cel mai mult de suferit. Circa 250.000 de elevi din România nu au acces la un calculator cu internet pentru a învăța online. La fel și un sfert dintre copiii săraci din Statele Unite.

Sub unele aspecte, sistemul de învățamânt își trăiește ratarea vocației. Capacitatea educației de a le oferi copiilor șanse egale este acum mai redusă ca oricând. Mai multe școli americane au arătat că peste o treime dintre elevi nu s-au conectat niciodată la platforma de educație online pusă la dispoziția lor, în vreme ce în școlile de elită aproape toți copiii învață pe internet. 

În Marea Britanie, peste jumătate dintre elevii școlilor private iau parte zilnic la lecțiile online, comparativ cu numai 20% în cazul celor din școlile de stat. Guvernul de la Londra a decis ca 500.000 de copii vulnerabili să poată veni, dacă doresc, la școală pentru a contrabalansa lipsurile de acasă. Prezența, însă, a fost de doar 5%.