China își exportă sistemul de supraveghere în masă

Dacă mai bine de un milion de oameni au fost uciși de virusul care urma să dispară „ca prin miracol”, dacă mulți alții urmează să moară, convinși că pandemia este minciuna unui cult satanic, dacă știința și conspirația au devenit, în mod egal, adevărate și false, iar frica, ura și prejudecata au luat locul faptelor – acestea nu sunt lucrurile care îl țin treaz. 

Nu îmi ies din minte cuvintele lui din 2016 când, cu câteva luni înaintea alegerilor prezidențiale, a aflat din presă că echipa sa de tranziție, cea care punea bazele următoarei administrații prezidențiale, era finanțată din banii donați campaniei sale. 

Furios, candidatul, tulburat de milioanele de dolari cheltuiți pentru pregătiri (considera el, inutile), zbiară în penthouse-ul său din Trump Tower la șeful echipei de tranziție: „Îmi furi banii! Îmi furi nenorociții de bani! De ce naiba faci asta?”. Abia intrat pe ușă, Steve Bannon, pe atunci consilierul său politic, cade și el sub torentul de țipete: „De ce îl lași să îmi fure banii?”

Aceștia îi explică republicanului că este o obligație legală ca cei doi candidați să se pregătească în lunile dinaintea alegerilor să preia controlul Executivului; că primesc din partea statului spații de birouri, calculatoare și toate cele necesare echipei de tranziție, dar că salariile trebuie acoperite din fondurile de campanie. 

Fără rețineri, cu aerul că trebuie să aleagă între bunul lui și binele altora, răspunde: „La naiba cu legea. Nu imi pasă ce spune legea. Eu îmi vreau banii înapoi.”

Nu ar fi trebuit să fie nicio surpriză că pe omul a cărui candidatură părea produsul unei analize SWOT nu conștiința îl face să acționeze, nici viziunea ori ambiția, ci parametrii fluctuanți ai unui perpetuu calcul cost-beneficiu. 

Nu ar fi trebuit să fie nicio surpriză că a pus un preț de 110 mld. $ pe viața jurnalistului Jamal Khashoggi; că ar fi vrut să cumpere Groenlanda și să vândă Puerto Rico sau că a blocat guvernul federal mai bine de o lună de zile, lăsând 800.000 de angajați fără salarii, în încercarea – mândră, stridentă și fără succes – de a-i forța pe democrații din Congres să voteze un buget de aproape 6 mld. $ pentru zidul promis de el în campanie.

Nu ar fi trebuit să fie nicio surpriză, dar a fost. Surpriza a fost cât de simplu este să arunci o țară de pe șinele sănătății mintale; cât de ușor, după un act electoral de autohipnoză – la ei, la noi sau oriunde – viața așa cum o știm, cu democrație și libertate, cu încrederea că lumea merge drept înainte, se poate stinge brusc, ca într-o boală gravă despre care nu știi niciodată cât va dura și cât va durea.

Surpriza au fost cei care i-au pus o armă în mână; cei pe care globalizarea i-a lăsat în urmă; cei care și-au văzut slujbele exportate întâi în China, apoi în Mexic, iar pe cele rămase, prost plătite sau ocupate de imigranți. Pentru ei, și sărăcia, și rasismul sunt simptomele aceleiași boli: a ciocnirii violente dintre un trecut al sclaviei și un prezent în care nu își mai găsesc locul.

Surpriza a fost cât de departe merge astăzi minciuna; cum se ridică un zid impenetrabil între lumea reală și știrile lor, un zid în spatele căruia se aud doar ecourile propriilor prejudecăți, iar ura se ramifică; cât de incert e viitorul adevărului în vremea falsului augmentat.

La final de mandat, după patru ani de patriotism, de “America First”, de discursuri și aplauze, de steaguri fluturate, de mantre pentru discipoli, de adevăruri “alternative”, de povești despre excepționalismul american, de război comercial, de război cultural, de război mediatic – după patru ani de toate acestea, când pandemia lovește cea mai puternică țară a lumii, iar rata de mortalitate ajunge să fie mai mare decât în Albania, Algeria sau Afganistan – întrebat de ce se fac atât de puține teste, președintele răspunde: „Nu îmi asum responsabilitatea deloc.“

„Nu îmi asum responsabilitatea deloc.“ „Este o gripă. Este ca o gripă.” „Am știut întotdeauna că este o pandemie. Am simțit că este o pandemie cu mult înainte să fie numită pandemie.” „Avem pandemia în totalitate sub control.” „Văd că dezinfectantul îl poate elimina într-un minut. Un minut. Există o modalitate prin care am putea face asta, prin injectarea în corp sau altă modalitate de curățare?” „Ce vedeți și ce citiți nu este ceea ce se întâmplă!”

Realitatea însăși a fost negociabilă. După mai bine de 20.000 de afirmații false făcute în timpul mandatului, tot e greu să nu te întrebi dacă ar fi pierdut alegerile în lipsa pandemiei, dacă ar fi pierdut alegerile dacă economia continua să crească, iar el putea arăta, în continuare, bunăstarea națiunii în performanța indicilor bursieri. 

În țara care adormise la volan, 70 de milioane de americani au votat să îi mai dea și al doilea mandat. În ciuda pandemiei. În ciuda economiei făcute țăndări. Pentru ei, realitatea arată diferit. 86% dintre cei care au Fox News ca principala sursă de informare cred că mesajele transmise de președinte pe tema crizei COVID sunt „în totalitate corecte” sau „preponderent corecte”. 

Online, reziduurile discursurilor lui continuă să fermenteze. Pe un internet spart în nișe ale unor nișe ale unor nișe, spart în sub-sub-subculturi, America lui Donald Trump continuă să existe. 

America lui Donald Trump – ca și România lui Liviu Dragnea – a arătat cum, îmbrăcând inabilități în patriotism, fabricând inamici și eroi, anihilând convingerea că viitorul e comun, se sabotează o democrație. Dezastrul este remediabil, dar repetabil. 

Din fotoliul de președinte miliardar, Donald Trump a reușit să amestece retorica populistă cu un plan de business la scară națională. În timpul mandatului său, taxele pentru companii au scăzut, regulile impuse sectorului financiar în urma crizei din 2008 au fost relaxate, iar cotațiile bursiere au atins maxime istorice. Și totuși, pe Wall Street, cadourile administrației Trump sunt demonetizate.

Pentru prima dată în ultimii zece ani, industria financiară donează mai mulți bani către democrați decât către republicani, arată The Center for Responsive Politics, un ONG care urmărește circuitul banilor în politica americană. 

Din sectorul care în mod tradițional este cel mai mare finanțator al campaniilor electorale din Statele Unite au plecat în acest an 44 mil. $ către campania lui Joe Biden și doar 9 mil. $ către cea a lui Donald Trump. 

Potrivit surselor New York Times, susținerea candidatului democrat în industria financiară este atât de mare încât, pentru a confirma prezența acestuia la evenimentele de strângere de fonduri, staff-ul său solicită în avans donații de cel puțin un milion de dolari.

Fără însușiri clare dincolo de capacitatea de a încheia politica suprarealistă a lui Donald Trump, Joe Biden reușește să conducă cursa electorală privind de pe margine spectacolul de incompetență în care contracanditatul său își termină mandatul. Modul în care administrația americană gestionează epidemia de coronavirus face ca 58% dintre susținătorii lui Biden să voteze, de fapt, împotriva lui Trump, arată un sondaj comandat de NBC News.

Analiștii din industria financiară estimează că, în cazul în care Joe Biden va câștiga alegerile, companiile vor pierde o parte din avantajele fiscale obținute în timpul mandatului lui Donald Trump, însă vor câștiga echilibru și predictibilitate. 

În 2017, primul an din mandatul lui Donald Trump, impozitul pe profit a coborât de la 35% la 21%, într-o reformă fiscală majoră care a crescut profiturile din industria bancară cu 44% anul următor.

Acum, Goldman Sachs, una dintre cele mai puternice bănci de investiții din lume, calculează că, într-un scenariu în care o eventuală administrație Biden ar urca nivelul de taxare la 28%, în rândul marilor companiilor incluse în indicele bursier S&P 500, câștigul pe acțiune ar scădea cu 12 procente.

Un genocid. Două bombe atomice. 85 de milioane de morți. Acesta este rezultatul celui mai sângeros conflict militar din istorie, care, până astăzi, nu și-a pierdut puterea să șocheze cu imagini monstruoase din labirintul nesfârșit al minții umane. O demență colectivă care a ucis 3% din populația planetei, cel de-al Doilea Război Mondial a adus în cultura populară un nou concept rezervat până atunci doar psihologilor: empatia. Și, mai ales, lipsa ei. 

La apusul dezastrului, ideea promitea un viitor fără un nou Hitler, o nouă Hiroshima, un nou Holocaust sau noi apocalipse. Dacă am încerca „să ne punem în pielea altuia”, „în papucii altuia”, „să simțim ce simt ei”, spunea teoria, s-ar contracta distanțe și s-ar dizolva conflicte. Lipiciul care face oamenii oameni și pe noi toți o societate există, este măsurabil și cedează. 

Au observat-o prima dată trei cercetători care, la capătul a 30 de ani de sondaje, au  descoperit că studenții americani erau în 2009 cu circa 40% mai puțin empatici decât în 1979. Chestionarul cu întrebări precum „Îți pasă dacă alții au probleme și au nevoie de ajutor?” arată, de la o generație la alta, căderea continuă în lumea lumilor paralele.

Compasiune de grup

Parțial înnăscută, parțial educată, empatia fluctuează precum indicii bursieri. De ce să văd lumea prin ochii altcuiva? De ce s-o văd prin ochii cuiva diferit? Noua empatie este selectivă, tribală, rezervată exclusiv celor ca noi. 

În 2016, anul lui Donald Trump, sentimentele s-au văzut în cifre. Un studiu al Centrului de Cercetare Pew arăta că peste jumătate dintre americanii înstăriți considerau că „oamenilor săraci le este ușor fiindcă pot primi beneficii și ajutoare sociale fără să facă nimic”. Un altul descoperea că 70% dintre susținătorii activi ai Democraților se tem de Republicani, iar 62% dintre Republicani se tem de Democrați. În ambele tabere, mai bine de jumătate simțeau „furie”.

Cu ochii pironiți în micul univers personal, empatia e oarbă. Nu vede contexte, nu analizează, nu gândește. Doar simte. Ură, dispreț, dezgust, frică. Pentru săraci, pentru străini, pentru votanții de stanga sau dreapta, de la sat sau din marile orașe, pentru angajații la stat sau pentru patroni, pentru vinovății adevărate sau închipuite. 

De la politicianul care dorește să le închidă granițele imigranților pentru a proteja slujbele conaționalilor și până la teroristul care simte durerea comunității sale, dar nimic în rest, empatia selectivă abandonează busola morală, desfiletează șurubul rațiunii și sparge societatea în „noi”, oamenii, și „ei”, inșii fără chip. 

Rolul politic al dezbinării

Kathryn Steinle, o femeie de 32 de ani împușcată în San Francisco în plină stradă de un imigrant ilegal, a devenit, în discursurile lui Donald Trump, care i-a purtat drama ca pe propria piele, pretextul-cheie pentru construirea zidului de la granița dintre SUA și Mexic. 

Fotografii și fragmente din istoria tinerei s-au rostogolit pe ecrane, alături de cuvintele tari și jumătățile de adevăr ale Republicanului, amalgamând realitatea trăită cu fantasma colectivă. Exploatată abil, empatia a preschimbat imigranții ne-criminali în note de subsol.

Subtil, poate incita la ură, la violență și poate scufunda democrații. Cu cât oamenii empatizează mai mult cu propria tabără, cu atât sunt mai înclinați să îi împiedice pe opozanți să se exprime liber, arată un studiu care conchide că „în viața reală efectele empatiei nu sunt atât de pozitive pe cât s-ar crede”.

Rațiunea, compasiunea și autocontrolul, spun cei care studiază fenomenul, sunt o alternativă mult mai stabilă la empatia subiectivă și ușor de manipulat. În definitiv, este mai puțin important să simțim ce simt alții decât să îi înțelegem.