Top
Preloader

Vânzarea de plasmă este de obicei ilegală și mereu profitabilă

Vânzarea de plasmă este de obicei ilegală și mereu profitabilă

Statele Unite exportă mai multă plasmă decât oțel și aluminiu
Vânzarea de plasmă este de obicei ilegală și mereu profitabilă
04 Feb. 4:33 p.m

O nouă industrie capătă proporții în Statele Unite, una ilegală în majoritatea țărilor din lume. Comerțul cu plasmă – partea lichidă a sângelui în care plutesc celulele sanguine – îi aduce economiei americane mai mulți bani decât cel cu oțel și aluminiu la un loc. 

În 2017, Statele Unite au încasat 11.6 mld. $ din exporturile de oțel și aluminiu în diferite forme și 28.6 mld. $, din cele de sânge și vaccinuri, cea mai mare parte a sumei venind din vânzările de plasmă. 

Aceasta este ingredientul cheie în tratamentele pentru o serie de boli rare precum imunodeficiențele primare și hemofilia. Pentru unele dintre proteinele pe care plasma le conține pur și simplu nu există substitut în farmacologie, iar acolo unde există alternative, ca în cazul factorului VIII folosit pentru coagularea sângelui, varianta din sursă umană este, în continuare, preferată. 

Realitatea cu care se confruntă pacienții este că, pentru a ține boala sub control, este nevoie de mult mai multă plasmă decât se donează gratuit. Cantitatea necesară pentru tratamentul pe un an de zile al unui bolnav de hemofilie este atât de mare încât pentru colectarea ei sunt necesare aproximativ 1.200 de donații. În lipsa lor, pacientul este condamnat la o viață în care hemoragiile spontane sunt la ordinea zilei și variază de la o simplă sângerare nazală la hemoragii interne potențial fatale.

Prețul vieții este scăzut

În Statele Unite au fost colectați 41 de milioane de litri de plasmă în 2018, de regulă de la cei mai săraci dintre americani. Donatorul trebuie doar să aibă peste 50 de kilograme și să fie într-o stare bună de sănătate. În timpul procedurii care durează aproximativ o oră, acesta este conectat la un aparat care aspiră sângele din venă printr-un tub, separă plasma de celelalte celule sanguine, iar pe cele din urmă le reinjectează donatorului.

Aceștia primesc în medie 50$ per donație și pot dona de maxim două ori pe săptămână. Se poate întâmpla ca donatorul să se simtă extenuat, amețit sau chiar să leșine, dar procedura este considerată a fi una sigură. Efectele pe termen lung ale donațiilor frecvente sunt însă insuficient cercetate.

Reclamele targhetate pe Facebook îi îndeamnă și pe mexicani să treacă granița cu vize temporare și să doneze plasmă la centrele americane de colectare. Pentru fiecare prieten adus, companiile oferă bonusuri de 15 – 20$. Nu sunt mulți bani, dar adunați la ceilalți 50$, egalează salariul minim pe care îl primesc în țara lor în două săptămâni de muncă. 

Ilegal, dar legal

În Mexic donarea de plasmă contra cost este interzisă. La fel și în Marea Britanie, Australia și Canada. Ideea de a plăti sume infime celor care trăiesc la limita subzistenței pentru a dona sânge sau plasmă le repugnă multora. 

Și totuși, țările care interzic donațiile contra cost cumpără plasmă din locurile unde practica este permisă. Așa se face că 80% din cantitatea folosită în Canada vine din Statele Unite, iar „exploatarea săracilor” nu a fost stopată, cum vor autoritățile să sugereze, ci doar externalizată.

De pe piața americană pleacă 70% din plasma folosită la nivel global, iar companiile de acolo profită din plin de interdicțiile din alte țări. Grifols, compania farmaceutică care deține o cincime din piața terapiilor cu plasmă, și-a crescut veniturile de la sub 650 de milioane de euro în 2006 la aproape 4.5 miliarde în 2018.

Vânzarea de plasmă este de obicei ilegală și mereu profitabilă Vânzarea de plasmă este de obicei ilegală și mereu profitabilă

Date : Grifols

Planul companiei este să ajungă în următorii ani la 225 de centre de donare în Statele Unite, de la 80 câte avea în urmă cu zece ani. La expansiune se gândesc toate companiile din piață. Cererea s-a cvadruplat în ultimele două decenii, iar competiția aproape că lipsește. 

Piață reglementată, profit reglementat

Fiind o operațiune medicală sensibilă, reglementările sunt complexe, iar birocrația, greu de navigat. Deschiderea unui centru de colectare este aproape imposibilă pentru o companie de dimensiuni mici sau medii, fără departamente juridice și fără resurse. Așa se face că piața este concentrată în mâinile câtorva companii internaționale care operează, în mare, după aceleași principii.

Recoltarea unui litru de plasmă costă aproximativ 150$ și se vinde cu 500$. Donatorii vor putea primi mai mulți bani când marile companii vor fi forțate să își regândească strategia, să cedeze mai mult din profit și să plătească mai mult pentru plasma recoltată.

Până atunci, industria de ordinul miliardelor de dolari continuă să se sprijine pe faptul că oricând se pot găsi oricât de mulți oameni suficient de săraci să accepte orice.

Bun venit în izolarea economică

Pandemia de coronavirus stinge încrederea Occidentului într-o lume globală și închide țările între propriile granițe
22 Mai 4:47 p.m
Image sourceAbacaPress | Hepta | Mediafax Foto
Image sourceAbacaPress | Hepta | Mediafax Foto

Globalizării i se cânta prohodul încă dinainte de pandemie. Naționalismul a rupt o bucată din Uniunea Europeană, iar relația dintre primele două economii ale lumii a ajuns să fie definită de un război comercial. Apoi „virusul chinezesc”, cum a fost numit de Donald Trump, a ucis 330.000 de oameni în întreaga lume.

Primul instinct a fost de autoconservare. Germania, Rusia și Turcia au interzis exporturile de măști medicale și ventilatoare, iar România, pe cele de cereale. Oficialii Uniunii Europene au avertizat că acțiunile subminează solidaritatea, ideea de piață liberă și orice încercare de a închega un efort comun de combatere a coronavirusului, dar au fost ignorați.

Încă din 2008, ponderea comerțului extern în PIB-ul global a încetat să mai crească, iar între 2010 și 2017 guvernele lumii au dat de peste două ori mai multe măsuri anti-comerciale decât pro-liber schimb. Deficitele comerciale au devenit simbol al unei nedreptăți, iar taxele vamale, prima linie de apărare într-un război imaginar cu importurile.

Împreună separat

În crize totul se întâmplă mai rapid. Pandemia a rupt lanțuri globale de aprovizionare și a împins țări întregi într-o competiție pentru echipamente medicale. Peter Navarro, consilierul pentru Comerţ al Casei Albe, s-a folosit de lipsa măștilor de protecție pentru a reafirma că Statele Unite „trebuie să își aducă acasă capacitățile de producție și lanțurile de aprovizionare pentru medicamentele esențiale”. 

Frisonul de naționalism maschează însă ani de dezinteres și dezorganizare. Autoritățile americane au o rezervă națională de măști medicale și echipamente de protecție însă stocul a fost completat ultima data în 2009, deși specialiștii au avertizat că, în cazul unei epidemii, Statele Unite se vor confrunta cu „lipsuri severe„. 

"Nu ar trebui să avem lanțuri de aprovizionare. Ar trebui să facem totul în Statele Unite."

Inabilități îmbrăcate în eșecuri ale pieței întăresc sentimente mai vechi. Donald Trump le-a explicat reporterilor de la Fox Business că barierele comerciale propuse de el întâmpină acum o rezistență mult mai mică în contextul pandemiei de coronavirus. „Avem un lanț de aprovizionare în care componentele sunt produse peste tot în lume, iar când apar probleme într-o anumită zonă, tot lanțul are de suferit. Eu spun că nu ar trebui să avem lanțuri de aprovizionare. Ar trebui să facem totul în Statele Unite.”

Mașinal, toate economiile mari răspund îndemnului la izolare. În Uniunea Europeană oficialii vorbesc acum despre „autonomie strategică”. Prim-ministrul Indiei anunță începutul unei ere a independenței economice, iar în Japonia guvernul a început să ofere subvenții companiilor care își mută fabricile înapoi în țară. Ideea că mărfurile trebuie tratate în mod egal, indiferent de unde provin, pare abandonată. 

Întotdeauna granițele se îngroașă pe timp de criză. În Marea Depresiune din 1929, o combinație de taxe vamale și subvenții oferite producătorilor interni s-a dovedit a fi toxică pentru marile economii care au încercat să se salveze singure. Protecționismul a prelungit criza financiară tocmai fiindcă comerțul internațional nu a mai putut fi un motor de creștere. 

Dărnicie tactică

Dacă pandemia nu va arunca economia globală într-o recesiune prelungită, politicile greșite o pot face. Iar pierderile nu ar fi doar economice. În timp ce Uniunea Europeană și Statele Unite continuă să se închidă în interiorul propriilor granițe, China își demonstrează abilitatea de a conduce.  

La începutul lunii martie, când guvernul Italiei acuza țările UE că întârzie să îi ofere ajutor în lupta cu coronavirusul, China s-a oferit să vândă o mie de ventilatoare, două milioane de măști și 20.000 de costume de protecție. La scurt timp, Jack Ma, fondatorul Alibaba, a anunțat că vrea să le doneze autorităților din Statele Unite 500.000 de teste pentru coronavirus și un milion de măști.

Într-o încercare de a falsifica poza de ansamblu, China se promovează astăzi drept lider în lupta cu pandemia. Iar festivalul de generozitate este cu atât mai vizibil cu cât celelalte puteri se retrag de pe scena globală.

Cum a devenit pandemia un "război"

Metaforele liderilor politici vorbesc despre neasumarea răspunderii și viitoarele alegeri
19 Mai 5:29 p.m
Image sourceAlexandru Dobre | Mediafax Foto
Image sourceAlexandru Dobre | Mediafax Foto

În urmă cu două luni, Klaus Iohannis anunța că „ne aflăm în plin război”. Pe același ton belicos, Emmanuel Macron a vorbit despre „inamicul invizibil”, Boris Johnson despre nevoia de a acționa „ca oricare alt guvern în vreme de război”, iar Donald Trump despre faptul că pandemia de coronavirus este un atac „mai grav decât cel de la Pearl Harbour”. 

Pentru o categorie profesională care a declarat tot soiul de războaie abstracte – cu sărăcia, cu drogurile, cu zahărul și grăsimile saturate – războiul cu pandemia este doar o nouă figură de stil. Una care insuflă teamă și oferă justificări. Pentru măsurile impuse. Pentru eșecul lor.

Când pandemia este transformată în război, la testul de legitimitate la care este supus acum orice guvern se acordă puncte din oficiu. Statisticile cu numărul de victime nu mai sunt expresia unui eșec administrativ cât sunt rezultatul unei catastrofe.

„Războiul” este poza competenței. În săptămânile de izolare, militarii au fost scoși pe străzi, dar din spitale au lipsit măștile. Mai multe orașe au fost supravegheate din elicopter, dar azilurile de bătrâni au devenit focare de infecție.

Singurul război real este cel politic. Cel în care PNL atacă PSD, USR atacă PNL, Trump îi atacă pe chinezi, iar iranienii, pe americani. De la cedarea Transilvaniei până la crearea coronavirusului într-un laborator din Wuhan, falsele subiecte au reușit să distragă atenția unora de la stângăciile administrative care au costat vieți și să le arate altora că pandemia a fost ocupată de interese electorale. 

Cinismul a fost deseori transparent. La finele lui februarie, Donald Trump îi acuza pe Democrați că exagerează pericolele coronavirusului pentru a afecta economia și șansele sale la următoarele prezidențiale. Două săptămâni mai târziu, un sondaj arăta că numai 40% dintre votanții republicani credeau că pandemia este un pericol real, comparativ cu 76% dintre democrați. 

În aprilie, când SUA a devenit țara cu cele mai multe victime ale Covid-19, în discursul lui Donald Trump coronavirusul a devenit „virusul chinezesc”. The Economist remarcă apariția unor reclame plătite de aliați ai lui Trump cu mesaje precum „China ne distruge locurile de muncă, acum ne omoară și oamenii” sau „Pentru a opri China, trebuie să-l oprim pe Joe Biden”.

Covid-19 a făcut de 20 de ori mai multe victime în Statele Unite decât în China, însă felul în care electoratul împarte vina poate decide rezultatul alegerilor.

Pandemia trece, datoriile rămân

În timp ce prognozele economice se transformă în aberații vizuale, guvernele încep salvarea financiară cu bani pe care nu îi au
18 Mai 5:49 p.m
Image sourceAnadolu Agency | Hepta | Mediafax Foto
Image sourceAnadolu Agency | Hepta | Mediafax Foto

Cât va dura, cum se va termina și ce pierderi va produce până atunci poate fi doar speculat, dar un singur lucru pare sigur: finalul pandemiei ne va găsi cu orizonturi restrânse și sub un munte de datorii. În timp ce prognozele economice se transformă în aberații vizuale, guvernele încep salvarea financiară cu bani pe care nu îi au.

În zona euro, deficitul bugetar este așteptat să atingă 8,5% din PIB în acest an de la 0,6% cât era anul trecut. În România, minusul va ajunge la 9,2%, iar anul viitor la 11,4% – de departe cel mai mare din Uniunea Europeană. 

Dacă în anii trecuți împingerea deficitului peste limita de 3% din PIB atragea oprobiul țărilor cumpătate și riscul sancțiunilor din partea Comisiei Europene, acum regula este suspendată, iar apocalipsa fiscală, generalizată. 

Amploarea șocului mai poate fi înțeleasă doar în context istoric. Marea Britanie se pregătește pentru cea mai adâncă criză financiară din ultimii 300 de ani, în vreme ce datoria publică a Statelor Unite va depăși curând nivelul de după cel de-al doilea război mondial. 

FMI estimează că în țările dezvoltate datoria publică va crește cu 6.000 de miliarde de dolari în acest an, de la o medie de 105% din PIB la 122%. În niciun an din timpul crizei financiare  începute în 2007 avansul nu a fost mai abrupt. Însă datoriile plătite cândva în viitor sunt acum umbrite de pericolul unui colaps iminent.

Numai în Statele Unite 33 de milioane de oameni și-au pierdut locul de muncă în ultimele două luni. Ajutoarele oferite celor afectați de pandemie pot ține economia pe linia de plutire, dar momentan este neclar care este prețul lor și dacă va fi plătit în câțiva ani sau în câteva decenii.

Pentru a reduce povara datoriilor acumulate există trei opțiuni. Prima: rostogolirea împrumuturilor în speranța că, în timp, creșterea economică – sau creșterea inflației – vor reduce ponderea datoriei publice în PIB. Împrumuturile ar fi astfel mai ușor de plătit, dar calea este plină de necunoscute și lasă puțin spațiu pentru șocuri viitoare. 

A doua variantă ar fi ca datoriile sa nu fie plătite sau să fie plătite doar parțial. O restructurare, în schimb, este acceptabilă în țările sărace unde nu există alternativă, iar creditorii aleg să primească măcar o parte din bani înapoi. 

A treia soluție implică o combinație de creșteri de taxe și scăderi de cheltuieli. Economic, este cea mai sănătoasă cale, dar politic, cea mai toxică. După o criză globală de sănătate, electoratul va cere îmbunătățirea sistemelor medicale, nu restrângerea cheltuielilor. Pentru toate prioritățile dinaintea epidemiei – pensii, educație sau schimbări climatice – banii vor fi mai puțini. Dar acceptarea realității îndepărtează votanți.

La fel ca în urma crizei financiare din 2007, la presiunile pentru austeritate se poate răspunde cu deplasări ideologice. Din camera verde a politicii pot ieși oricând noi „salvatori”, un nou Front Național sau o nouă Syriza.