Ars Electronica | Robert Bauernhansl
Politicienii sunt singurii care îi pot încuraja pe alții să facă copii fără să pară inadecvați. Strategiile de creștere a natalității au devenit dovadă de viziune într-o Europă unde declinul demografic provoacă panică. Estul se teme că îmbătrânește înainte să se îmbogățească, iar Vestul, că nu va produce suficienți muncitori cât să evite colapsul sistemelor de pensii și al statelor asistențiale.
Peste tot în lume liderii politici văd scăderea populației ca pe un naufragiu al civilizației. „Viitorul Rusiei și perspectivele ei istorice depind de cât de mulți suntem”, spunea Vladimir Putin cu emfază în discursul despre starea națiunii la începutul anului.
Premierul Croației a simțit chiar să laude femeile din țară fiindcă au făcut cu 900 de copii în plus față de anul anterior, iar în UE, unde nicio țară nu atinge rata de fertilitate de 2,1 necesară pentru păstrarea populației la nivelul actual, Comisia Europeană are pentru prima dată un post de comisar pentru „democrație și demografie”.
Totul pentru viitor
Anvergura aspirațiilor demografice se măsoară în procente din PIB. În Rusia, femeile care dau naștere celui de-al doilea copil primesc de la stat peste 6.000 €. În Ungaria, tinerii căsătoriți pot beneficia de credite de 30.000 € care permit suspendarea ratelor timp de trei ani la nașterea primilor doi copii și ștergerea integrală a împrumutului la cel de-al treilea.
Polonia oferă lună de lună părinților câte 120 € pentru fiecare copil, iar Franța, pe lângă ajutoare financiare, acordă mamelor cu mai mult de patru copii medalii.
Rezultatele sunt discutabile. În Rusia, din 2007, când a fost introdus programul de încurajare a natalității, până în 2014, sporul natural a urcat gradual până aproape de maximul atins după destrămarea URSS, însă avansul s-a evaporat odată cu intrarea economiei în criză anul următor.
Cât timp schema de ajutor s-a suprapus cu creșterea economiei, banii de la stat s-au concentrat în regiunile sărace ale Rusiei, precum Caucazul de Nord, unde populația majoritar musulmană înregistra și înainte un nivel ridicat al natalității.
În Polonia, efectele sunt similare. Stimulentele financiare i-au convins pe cei care voiau oricum încă un copil să nu mai amâne decizia, însă nu au creat cadrul în care celelalte cupluri să își dorească să conceapă.
Înaintea lansării programului, institutul polonez de statistică arăta că numărul celor care își doresc un al doilea sau un al treilea copil era în creștere, însă cei care își doreau să facă primul copil erau tot mai puțini. Programul guvernului nu a schimbat această tendință. Ba chiar, în 2019 natalitatea în Polonia a atins cel mai mic nivel de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Efectele pozitive s-au văzut în schimb în reducerea sărăciei în rândul copiilor. În anul următor lansării programului incidența sărăciei a scăzut de la 20% la 14%, cea mare mare îmbunătățire fiind în rândul copiilor ai căror părinți au cel mult liceul terminat. Un studiu al unui think-tank polonez arată însă că aceleași efecte puteau fi obținute cu numai 12% din bugetul programului de stimulare a natalității.
Fabricarea unui inamic
Natalitatea nu crește cu bani de la stat, însă popularitatea partidelor, da. În Polonia, măsurile pro-natalitate au fost în centrul programului de guvernare al partidul Lege și Justiție, care ulterior s-a făcut remarcat prin demantelarea statului de drept și capturarea justiției.
În Ungaria, obsesia creșterii natalității este dublata de ultranaționalism. „În întreaga Europă sunt tot mai puțini copii, iar răspunsul Vestului este migrația,” spunea Viktor Orban în discursul despre starea națiunii anul trecut. „Ei vor să intre cât mai mulți imigranți în țară pentru a compensa pentru lipsa copiilor, astfel încât cifrele să crească. Noi, maghiarii, avem un mod diferit de a gândi. În loc de cifre goale, noi vrem copii maghiari. Migrația pentru noi înseamnă să ne predăm.”
Teorii ale conspirației vin să justifice atât politicile anti-migrație, cât și miliardele de euro investiți în programe de stimulare a natalității. „Există forțe politice în Europa care își doresc înlocuirea populației din motive ideologice sau de altă natură”, spunea Viktor Orban într-o conferință despre migrație anul trecut.
Pe un ton mai puțin alarmist, problema pierderii identității are ecouri și în Polonia. Premierul Mateusz Morawiecki a subliniat în repetate rânduri că Germania cheltuie miliarde de euro cu imigranții în timp ce statul polonez cheltuie miliarde de zloți cu familiile poloneze.
Statul, capul familiei
Familia și valorile familiale tradiționale ocupă bună parte din discurs, iar vocea celor divergenți se pierde. De măsurile pro-natalitate beneficiază, de regulă, doar cuplurile căsătorite, iar divorțul este descurajat. În Ungaria, cuplurile care contractează împrumuturile oferite prin programul de stimulare a natalității trebuie să restituie întreaga sumă în 120 de zile dacă divorțează.
Mecanismele de restrângere a drepturilor merg de la cele mai subtile până la cele mai flagrante. Legislația actuală din Polonia, una dintre cele mai restrictive din lume, permite avorturile numai dacă viața mamei sau a fătului este în pericol sau dacă sarcina survine în urma unui viol.
Partidul Lege și Justiție a încercat în repetate rânduri să interzică total avorturile și să incrimineze femeile care merg în străinătate să pună capăt unei sarcini. Legal, în Polonia sunt efectuate circa 1.000 de avorturi pe an, dar se estimează că în țară se fac între 10.000 și 100.000 de avorturi ilegale, adesea cu riscuri mari pentru sănătatea femeilor.
Dramele individuale ale celor forțați să suporte un mariaj eșuat sau un avort în afara sistemului sanitar sunt anulate. Și totuși, finanțarea programelor pro-natalitate bifează multe căsuțe pentru guvernele populiste: demonstrează că sunt aproape de oameni, întăresc imaginea „familiei tradiționale” și amplifică frica de străini. Iar toate acestea pot deopotrivă să câștige votanți și să mascheze lipsa reformelor reale.
