Top
Preloader

Putem să îi plătim să facă mai mulți copii?

Putem să îi plătim să facă mai mulți copii?

Mirajul programelor pro‑natalitate ascunde voturi cumpărate și ultranaționalism
09 Mart. 6:32 p.m
Image sourceArs Electronica | Robert Bauernhansl
Image sourceArs Electronica | Robert Bauernhansl

Politicienii sunt singurii care îi pot încuraja pe alții să facă copii fără să pară inadecvați. Strategiile de creștere a natalității au devenit dovadă de viziune într-o Europă unde declinul demografic provoacă panică. Estul se teme că îmbătrânește înainte să se îmbogățească, iar Vestul, că nu va produce suficienți muncitori cât să evite colapsul sistemelor de pensii și al statelor asistențiale.

Peste tot în lume liderii politici văd scăderea populației ca pe un naufragiu al civilizației. „Viitorul Rusiei și perspectivele ei istorice depind de cât de mulți suntem”, spunea Vladimir Putin cu emfază în discursul despre starea națiunii la începutul anului.

Premierul Croației a simțit chiar să laude femeile din țară fiindcă au făcut cu 900 de copii în plus față de anul anterior, iar în UE, unde nicio țară nu atinge rata de fertilitate de 2,1 necesară pentru păstrarea populației la nivelul actual, Comisia Europeană are pentru prima dată un post de comisar pentru „democrație și demografie”.

Totul pentru viitor

Anvergura aspirațiilor demografice se măsoară în procente din PIB. În Rusia, femeile care dau naștere celui de-al doilea copil primesc de la stat peste 6.000 €. În Ungaria, tinerii căsătoriți pot beneficia de credite de 30.000 € care permit suspendarea ratelor timp de trei ani la nașterea primilor doi copii și ștergerea integrală a împrumutului la cel de-al treilea. 

Polonia oferă lună de lună părinților câte 120 € pentru fiecare copil, iar Franța, pe lângă ajutoare financiare, acordă mamelor cu mai mult de patru copii medalii.

Rezultatele sunt discutabile. În Rusia, din 2007, când a fost introdus programul de încurajare a natalității, până în 2014, sporul natural a urcat gradual până aproape de maximul atins după destrămarea URSS, însă avansul s-a evaporat odată cu intrarea economiei în criză anul următor.  

Cât timp schema de ajutor s-a suprapus cu creșterea economiei, banii de la stat s-au concentrat în regiunile sărace ale Rusiei, precum Caucazul de Nord, unde populația majoritar musulmană înregistra și înainte un nivel ridicat al natalității. 

În Polonia, efectele sunt similare. Stimulentele financiare i-au convins pe cei care voiau oricum încă un copil să nu mai amâne decizia, însă nu au creat cadrul în care celelalte cupluri să își dorească să conceapă. 

Înaintea lansării programului, institutul polonez de statistică arăta că numărul celor care își doresc un al doilea sau un al treilea copil era în creștere, însă cei care își doreau să facă primul copil erau tot mai puțini. Programul guvernului nu a schimbat această tendință. Ba chiar, în 2019 natalitatea în Polonia a atins cel mai mic nivel de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Efectele pozitive s-au văzut în schimb în reducerea sărăciei în rândul copiilor. În anul următor lansării programului incidența sărăciei a scăzut de la 20% la 14%, cea mare mare îmbunătățire fiind în rândul copiilor ai căror părinți au cel mult liceul terminat. Un studiu al unui think-tank polonez arată însă că aceleași efecte puteau fi obținute cu numai 12% din bugetul programului de stimulare a natalității. 

Fabricarea unui inamic

Natalitatea nu crește cu bani de la stat, însă popularitatea partidelor, da. În Polonia, măsurile pro-natalitate au fost în centrul programului de guvernare al partidul Lege și Justiție, care ulterior s-a făcut remarcat prin demantelarea statului de drept și capturarea justiției. 

În Ungaria, obsesia creșterii natalității este dublata de ultranaționalism. „În întreaga Europă sunt tot mai puțini copii, iar răspunsul Vestului este migrația,” spunea Viktor Orban în discursul despre starea națiunii anul trecut. „Ei vor să intre cât mai mulți imigranți în țară pentru a compensa pentru lipsa copiilor, astfel încât cifrele să crească. Noi, maghiarii, avem un mod diferit de a gândi. În loc de cifre goale, noi vrem copii maghiari. Migrația pentru noi înseamnă să ne predăm.” 

Teorii ale conspirației vin să justifice atât politicile anti-migrație, cât și miliardele de euro investiți în programe de stimulare a natalității. „Există forțe politice în Europa care își doresc înlocuirea populației din motive ideologice sau de altă natură”, spunea Viktor Orban într-o conferință despre migrație anul trecut. 

Pe un ton mai puțin alarmist, problema pierderii identității are ecouri și în Polonia. Premierul Mateusz Morawiecki a subliniat în repetate rânduri că Germania cheltuie miliarde de euro cu imigranții în timp ce statul polonez cheltuie miliarde de zloți cu familiile poloneze. 

Statul, capul familiei

Familia și valorile familiale tradiționale ocupă bună parte din discurs, iar vocea celor divergenți se pierde. De măsurile pro-natalitate beneficiază, de regulă, doar cuplurile căsătorite, iar divorțul este descurajat. În Ungaria, cuplurile care contractează împrumuturile oferite prin programul de stimulare a natalității trebuie să restituie întreaga sumă în 120 de zile dacă divorțează. 

Mecanismele de restrângere a drepturilor merg de la cele mai subtile până la cele mai flagrante. Legislația actuală din Polonia, una dintre cele mai restrictive din lume, permite avorturile numai dacă viața mamei sau a fătului este în pericol sau dacă sarcina survine în urma unui viol. 

Partidul Lege și Justiție a încercat în repetate rânduri să interzică total avorturile și să incrimineze femeile care merg în străinătate să pună capăt unei sarcini. Legal, în Polonia sunt efectuate circa 1.000 de avorturi pe an, dar se estimează că în țară se fac între 10.000 și 100.000 de avorturi ilegale, adesea cu riscuri mari pentru sănătatea femeilor.

Dramele individuale ale celor forțați să suporte un mariaj eșuat sau un avort în afara sistemului sanitar sunt anulate. Și totuși, finanțarea programelor pro-natalitate bifează multe căsuțe pentru guvernele populiste: demonstrează că sunt aproape de oameni, întăresc imaginea „familiei tradiționale” și amplifică frica de străini. Iar toate acestea pot deopotrivă să câștige votanți și să mascheze lipsa reformelor reale.

Bun venit în izolarea economică

Pandemia de coronavirus stinge încrederea Occidentului într-o lume globală și închide țările între propriile granițe
22 Mai 4:47 p.m
Image sourceAbacaPress | Hepta | Mediafax Foto
Image sourceAbacaPress | Hepta | Mediafax Foto

Globalizării i se cânta prohodul încă dinainte de pandemie. Naționalismul a rupt o bucată din Uniunea Europeană, iar relația dintre primele două economii ale lumii a ajuns să fie definită de un război comercial. Apoi „virusul chinezesc”, cum a fost numit de Donald Trump, a ucis 330.000 de oameni în întreaga lume.

Primul instinct a fost de autoconservare. Germania, Rusia și Turcia au interzis exporturile de măști medicale și ventilatoare, iar România, pe cele de cereale. Oficialii Uniunii Europene au avertizat că acțiunile subminează solidaritatea, ideea de piață liberă și orice încercare de a închega un efort comun de combatere a coronavirusului, dar au fost ignorați.

Încă din 2008, ponderea comerțului extern în PIB-ul global a încetat să mai crească, iar între 2010 și 2017 guvernele lumii au dat de peste două ori mai multe măsuri anti-comerciale decât pro-liber schimb. Deficitele comerciale au devenit simbol al unei nedreptăți, iar taxele vamale, prima linie de apărare într-un război imaginar cu importurile.

Împreună separat

În crize totul se întâmplă mai rapid. Pandemia a rupt lanțuri globale de aprovizionare și a împins țări întregi într-o competiție pentru echipamente medicale. Peter Navarro, consilierul pentru Comerţ al Casei Albe, s-a folosit de lipsa măștilor de protecție pentru a reafirma că Statele Unite „trebuie să își aducă acasă capacitățile de producție și lanțurile de aprovizionare pentru medicamentele esențiale”. 

Frisonul de naționalism maschează însă ani de dezinteres și dezorganizare. Autoritățile americane au o rezervă națională de măști medicale și echipamente de protecție însă stocul a fost completat ultima data în 2009, deși specialiștii au avertizat că, în cazul unei epidemii, Statele Unite se vor confrunta cu „lipsuri severe„. 

"Nu ar trebui să avem lanțuri de aprovizionare. Ar trebui să facem totul în Statele Unite."

Inabilități îmbrăcate în eșecuri ale pieței întăresc sentimente mai vechi. Donald Trump le-a explicat reporterilor de la Fox Business că barierele comerciale propuse de el întâmpină acum o rezistență mult mai mică în contextul pandemiei de coronavirus. „Avem un lanț de aprovizionare în care componentele sunt produse peste tot în lume, iar când apar probleme într-o anumită zonă, tot lanțul are de suferit. Eu spun că nu ar trebui să avem lanțuri de aprovizionare. Ar trebui să facem totul în Statele Unite.”

Mașinal, toate economiile mari răspund îndemnului la izolare. În Uniunea Europeană oficialii vorbesc acum despre „autonomie strategică”. Prim-ministrul Indiei anunță începutul unei ere a independenței economice, iar în Japonia guvernul a început să ofere subvenții companiilor care își mută fabricile înapoi în țară. Ideea că mărfurile trebuie tratate în mod egal, indiferent de unde provin, pare abandonată. 

Întotdeauna granițele se îngroașă pe timp de criză. În Marea Depresiune din 1929, o combinație de taxe vamale și subvenții oferite producătorilor interni s-a dovedit a fi toxică pentru marile economii care au încercat să se salveze singure. Protecționismul a prelungit criza financiară tocmai fiindcă comerțul internațional nu a mai putut fi un motor de creștere. 

Dărnicie tactică

Dacă pandemia nu va arunca economia globală într-o recesiune prelungită, politicile greșite o pot face. Iar pierderile nu ar fi doar economice. În timp ce Uniunea Europeană și Statele Unite continuă să se închidă în interiorul propriilor granițe, China își demonstrează abilitatea de a conduce.  

La începutul lunii martie, când guvernul Italiei acuza țările UE că întârzie să îi ofere ajutor în lupta cu coronavirusul, China s-a oferit să vândă o mie de ventilatoare, două milioane de măști și 20.000 de costume de protecție. La scurt timp, Jack Ma, fondatorul Alibaba, a anunțat că vrea să le doneze autorităților din Statele Unite 500.000 de teste pentru coronavirus și un milion de măști.

Într-o încercare de a falsifica poza de ansamblu, China se promovează astăzi drept lider în lupta cu pandemia. Iar festivalul de generozitate este cu atât mai vizibil cu cât celelalte puteri se retrag de pe scena globală.

Cum a devenit pandemia un "război"

Metaforele liderilor politici vorbesc despre neasumarea răspunderii și viitoarele alegeri
19 Mai 5:29 p.m
Image sourceAlexandru Dobre | Mediafax Foto
Image sourceAlexandru Dobre | Mediafax Foto

În urmă cu două luni, Klaus Iohannis anunța că „ne aflăm în plin război”. Pe același ton belicos, Emmanuel Macron a vorbit despre „inamicul invizibil”, Boris Johnson despre nevoia de a acționa „ca oricare alt guvern în vreme de război”, iar Donald Trump despre faptul că pandemia de coronavirus este un atac „mai grav decât cel de la Pearl Harbour”. 

Pentru o categorie profesională care a declarat tot soiul de războaie abstracte – cu sărăcia, cu drogurile, cu zahărul și grăsimile saturate – războiul cu pandemia este doar o nouă figură de stil. Una care insuflă teamă și oferă justificări. Pentru măsurile impuse. Pentru eșecul lor.

Când pandemia este transformată în război, la testul de legitimitate la care este supus acum orice guvern se acordă puncte din oficiu. Statisticile cu numărul de victime nu mai sunt expresia unui eșec administrativ cât sunt rezultatul unei catastrofe.

„Războiul” este poza competenței. În săptămânile de izolare, militarii au fost scoși pe străzi, dar din spitale au lipsit măștile. Mai multe orașe au fost supravegheate din elicopter, dar azilurile de bătrâni au devenit focare de infecție.

Singurul război real este cel politic. Cel în care PNL atacă PSD, USR atacă PNL, Trump îi atacă pe chinezi, iar iranienii, pe americani. De la cedarea Transilvaniei până la crearea coronavirusului într-un laborator din Wuhan, falsele subiecte au reușit să distragă atenția unora de la stângăciile administrative care au costat vieți și să le arate altora că pandemia a fost ocupată de interese electorale. 

Cinismul a fost deseori transparent. La finele lui februarie, Donald Trump îi acuza pe Democrați că exagerează pericolele coronavirusului pentru a afecta economia și șansele sale la următoarele prezidențiale. Două săptămâni mai târziu, un sondaj arăta că numai 40% dintre votanții republicani credeau că pandemia este un pericol real, comparativ cu 76% dintre democrați. 

În aprilie, când SUA a devenit țara cu cele mai multe victime ale Covid-19, în discursul lui Donald Trump coronavirusul a devenit „virusul chinezesc”. The Economist remarcă apariția unor reclame plătite de aliați ai lui Trump cu mesaje precum „China ne distruge locurile de muncă, acum ne omoară și oamenii” sau „Pentru a opri China, trebuie să-l oprim pe Joe Biden”.

Covid-19 a făcut de 20 de ori mai multe victime în Statele Unite decât în China, însă felul în care electoratul împarte vina poate decide rezultatul alegerilor.

Pandemia trece, datoriile rămân

În timp ce prognozele economice se transformă în aberații vizuale, guvernele încep salvarea financiară cu bani pe care nu îi au
18 Mai 5:49 p.m
Image sourceAnadolu Agency | Hepta | Mediafax Foto
Image sourceAnadolu Agency | Hepta | Mediafax Foto

Cât va dura, cum se va termina și ce pierderi va produce până atunci poate fi doar speculat, dar un singur lucru pare sigur: finalul pandemiei ne va găsi cu orizonturi restrânse și sub un munte de datorii. În timp ce prognozele economice se transformă în aberații vizuale, guvernele încep salvarea financiară cu bani pe care nu îi au.

În zona euro, deficitul bugetar este așteptat să atingă 8,5% din PIB în acest an de la 0,6% cât era anul trecut. În România, minusul va ajunge la 9,2%, iar anul viitor la 11,4% – de departe cel mai mare din Uniunea Europeană. 

Dacă în anii trecuți împingerea deficitului peste limita de 3% din PIB atragea oprobiul țărilor cumpătate și riscul sancțiunilor din partea Comisiei Europene, acum regula este suspendată, iar apocalipsa fiscală, generalizată. 

Amploarea șocului mai poate fi înțeleasă doar în context istoric. Marea Britanie se pregătește pentru cea mai adâncă criză financiară din ultimii 300 de ani, în vreme ce datoria publică a Statelor Unite va depăși curând nivelul de după cel de-al doilea război mondial. 

FMI estimează că în țările dezvoltate datoria publică va crește cu 6.000 de miliarde de dolari în acest an, de la o medie de 105% din PIB la 122%. În niciun an din timpul crizei financiare  începute în 2007 avansul nu a fost mai abrupt. Însă datoriile plătite cândva în viitor sunt acum umbrite de pericolul unui colaps iminent.

Numai în Statele Unite 33 de milioane de oameni și-au pierdut locul de muncă în ultimele două luni. Ajutoarele oferite celor afectați de pandemie pot ține economia pe linia de plutire, dar momentan este neclar care este prețul lor și dacă va fi plătit în câțiva ani sau în câteva decenii.

Pentru a reduce povara datoriilor acumulate există trei opțiuni. Prima: rostogolirea împrumuturilor în speranța că, în timp, creșterea economică – sau creșterea inflației – vor reduce ponderea datoriei publice în PIB. Împrumuturile ar fi astfel mai ușor de plătit, dar calea este plină de necunoscute și lasă puțin spațiu pentru șocuri viitoare. 

A doua variantă ar fi ca datoriile sa nu fie plătite sau să fie plătite doar parțial. O restructurare, în schimb, este acceptabilă în țările sărace unde nu există alternativă, iar creditorii aleg să primească măcar o parte din bani înapoi. 

A treia soluție implică o combinație de creșteri de taxe și scăderi de cheltuieli. Economic, este cea mai sănătoasă cale, dar politic, cea mai toxică. După o criză globală de sănătate, electoratul va cere îmbunătățirea sistemelor medicale, nu restrângerea cheltuielilor. Pentru toate prioritățile dinaintea epidemiei – pensii, educație sau schimbări climatice – banii vor fi mai puțini. Dar acceptarea realității îndepărtează votanți.

La fel ca în urma crizei financiare din 2007, la presiunile pentru austeritate se poate răspunde cu deplasări ideologice. Din camera verde a politicii pot ieși oricând noi „salvatori”, un nou Front Național sau o nouă Syriza.