Top
Preloader

Occidentul spune adio piețelor libere

Occidentul spune adio piețelor libere

Statele Unite și Uniunea Europeană trec de la comerțul liber la comerțul dirijat
12 Feb. 2:12 p.m

De decenii întregi, Occidentul a simțit că piețele libere, la fel ca perfecțiunea, sunt un ideal spre care trebuie să tindă, dar care nu poate fi atins. Astăzi nici măcar nu mai încearcă. 

SUA, în trecut promotorul liberului schimb în lume, privește acum deficitele comerciale ca pe un abuz, iar Europa, care a avut mereu sentimente mixte, înțelege că la intersecția dintre cerere și ofertă nu este nici 5G și nici inteligență artificială. Tot ce pare ambițios, curajos și de viitor se întâmplă oriunde altundeva în lume. Mai ales în China.

Beijingul, cu giganții deținuți de stat, subvenționați de stat sau protejați de stat, convinge economiile occidentale că barierele impuse firmelor străine și avantajele oferite celor locale lucrează, în fond, în interes național.

Comerțul ca armă politică 

Primul convins este Donald Trump. A oprit negocierile pentru acordul de liber schimb între UE și SUA la scurt timp după venirea la Casa Albă, iar hotărârea cu care vrea să îndrepte balanța comercială a clătinat, pe rând, Mexicul, Canada, Japonia și China. După aproape doi ani de război al taxelor vamale, armistițiul semnat cu Beijingul arată că noua viziune a celei mai mari economii din lume implică mai puțin comerț liber și mai mult comerț dirijat. 

Pentru a calma apele, China a acceptat să cumpere produse americane în valoare de 200 de miliarde de dolari, iar lista menționează clar ce trebuie să cumpere și în ce cantități. Măsura se abate de la linia pro-piață a unor republicani, dar, cu siguranță, o urmează pe cea pro-business a celorlalți. Companiile care îi vor livra Chinei produsele convenite politic au doar de câștigat. De pierdut au cei de la care chinezii cumpărau înainte, fără a fi condiționați.

„China are acum mai puține opțiuni sau posibilități de aprovizionare cu soia din Brazilia, gaz din Australia și Qatar, cărbune din India sau avioane din Europa, iar asta este o distorsionare a pieței”, sublinia președintele Camerei de Comerț a Uniunii Europene din China. Dacă Statele Unite îi dictează Chinei ce să cumpere de pe piața americană, spunea acesta, firmele din Europa se vor întreba „unde mai este locul lor”. 

Răspunsul, din câte se pare, este „acasă”. Prinsă între protecționismul chinez și cel american, Uniunea Europeană învață să joace după aceleași reguli. După ani de zile în care, cu unele excepții, le-a interzis țărilor membre să ofere companiilor subvenții și beneficii fiscale, acum legile privind ajutorul de stat sunt reevaluate.

Europa își crește „campionii”

La finele anului trecut, Comisia Europeană a aprobat un ajutor de stat de 3,2 miliarde de euro pentru un proiect de cercetare în domeniul bateriilor pentru sectorul auto. Pe viitor, companiile se așteaptă nu numai la bani pentru sectoare considerate „strategice”, ci și la o relaxare a legislației anticoncurențiale în sensul permiterii mega-fuziunilor în urma cărora ar rezulta companii cu poziții dominante pe piață. 

Așa-numiții „campioni naționali” i-ar oferi Europei anvergura de care are nevoie în competiția cu China, însă un rău ar fi înlocuit cu altul. Profiturile în economia europeană sunt deja mult mai concentrate decât în urmă cu douăzeci de ani, iar alimentarea unor giganți cu bani publici și protecții legale nu ar face economia mai puternică, ci mai puțin rezistentă la șocuri.

Odată cu Brexitul, Uniunea Europeană pierde principala voce care milita împotriva intervențiilor statului în economie. Franța capătă acum mai multă influență, iar Germania, care a fost aproape de recesiune anul trecut, este mai ușor de convins. 

Peter Altmaier, ministrul german al Economiei, lucrează deja la o propunere legislativă care ar facilita fuziunile și achizițiile, însă ar dori să blocheze accesul companiilor străine, în special al celor din China. Acesta a sugerat chiar înființarea unui fond de stat care să cumpere participații la companiile germane care sunt aproape să fie preluate de către străini.

„În trecut, Germania era prea reticentă în a-şi defini interesele naţionale. Acest lucru a început să se schimbe”, le explica un oficial al Guvernului celor de la Reuters. „Constatăm că nu mai putem să închidem ochii şi să lăsăm totul să fie decis de jocul liber al forţelor pieţei.”

Este dificil de identificat momentul în care a început sfârșitul pentru piețele libere. Este ușor de argumentat că, de fapt, acestea nu au existat niciodată. Singurul lucru cert este că, în concursul ideilor, China marchează o victorie, cel puțin una de etapă.

Bun venit în izolarea economică

Pandemia de coronavirus stinge încrederea Occidentului într-o lume globală și închide țările între propriile granițe
22 Mai 4:47 p.m
Image sourceAbacaPress | Hepta | Mediafax Foto
Image sourceAbacaPress | Hepta | Mediafax Foto

Globalizării i se cânta prohodul încă dinainte de pandemie. Naționalismul a rupt o bucată din Uniunea Europeană, iar relația dintre primele două economii ale lumii a ajuns să fie definită de un război comercial. Apoi „virusul chinezesc”, cum a fost numit de Donald Trump, a ucis 330.000 de oameni în întreaga lume.

Primul instinct a fost de autoconservare. Germania, Rusia și Turcia au interzis exporturile de măști medicale și ventilatoare, iar România, pe cele de cereale. Oficialii Uniunii Europene au avertizat că acțiunile subminează solidaritatea, ideea de piață liberă și orice încercare de a închega un efort comun de combatere a coronavirusului, dar au fost ignorați.

Încă din 2008, ponderea comerțului extern în PIB-ul global a încetat să mai crească, iar între 2010 și 2017 guvernele lumii au dat de peste două ori mai multe măsuri anti-comerciale decât pro-liber schimb. Deficitele comerciale au devenit simbol al unei nedreptăți, iar taxele vamale, prima linie de apărare într-un război imaginar cu importurile.

Împreună separat

În crize totul se întâmplă mai rapid. Pandemia a rupt lanțuri globale de aprovizionare și a împins țări întregi într-o competiție pentru echipamente medicale. Peter Navarro, consilierul pentru Comerţ al Casei Albe, s-a folosit de lipsa măștilor de protecție pentru a reafirma că Statele Unite „trebuie să își aducă acasă capacitățile de producție și lanțurile de aprovizionare pentru medicamentele esențiale”. 

Frisonul de naționalism maschează însă ani de dezinteres și dezorganizare. Autoritățile americane au o rezervă națională de măști medicale și echipamente de protecție însă stocul a fost completat ultima data în 2009, deși specialiștii au avertizat că, în cazul unei epidemii, Statele Unite se vor confrunta cu „lipsuri severe„. 

"Nu ar trebui să avem lanțuri de aprovizionare. Ar trebui să facem totul în Statele Unite."

Inabilități îmbrăcate în eșecuri ale pieței întăresc sentimente mai vechi. Donald Trump le-a explicat reporterilor de la Fox Business că barierele comerciale propuse de el întâmpină acum o rezistență mult mai mică în contextul pandemiei de coronavirus. „Avem un lanț de aprovizionare în care componentele sunt produse peste tot în lume, iar când apar probleme într-o anumită zonă, tot lanțul are de suferit. Eu spun că nu ar trebui să avem lanțuri de aprovizionare. Ar trebui să facem totul în Statele Unite.”

Mașinal, toate economiile mari răspund îndemnului la izolare. În Uniunea Europeană oficialii vorbesc acum despre „autonomie strategică”. Prim-ministrul Indiei anunță începutul unei ere a independenței economice, iar în Japonia guvernul a început să ofere subvenții companiilor care își mută fabricile înapoi în țară. Ideea că mărfurile trebuie tratate în mod egal, indiferent de unde provin, pare abandonată. 

Întotdeauna granițele se îngroașă pe timp de criză. În Marea Depresiune din 1929, o combinație de taxe vamale și subvenții oferite producătorilor interni s-a dovedit a fi toxică pentru marile economii care au încercat să se salveze singure. Protecționismul a prelungit criza financiară tocmai fiindcă comerțul internațional nu a mai putut fi un motor de creștere. 

Dărnicie tactică

Dacă pandemia nu va arunca economia globală într-o recesiune prelungită, politicile greșite o pot face. Iar pierderile nu ar fi doar economice. În timp ce Uniunea Europeană și Statele Unite continuă să se închidă în interiorul propriilor granițe, China își demonstrează abilitatea de a conduce.  

La începutul lunii martie, când guvernul Italiei acuza țările UE că întârzie să îi ofere ajutor în lupta cu coronavirusul, China s-a oferit să vândă o mie de ventilatoare, două milioane de măști și 20.000 de costume de protecție. La scurt timp, Jack Ma, fondatorul Alibaba, a anunțat că vrea să le doneze autorităților din Statele Unite 500.000 de teste pentru coronavirus și un milion de măști.

Într-o încercare de a falsifica poza de ansamblu, China se promovează astăzi drept lider în lupta cu pandemia. Iar festivalul de generozitate este cu atât mai vizibil cu cât celelalte puteri se retrag de pe scena globală.

Cum a devenit pandemia un "război"

Metaforele liderilor politici vorbesc despre neasumarea răspunderii și viitoarele alegeri
19 Mai 5:29 p.m
Image sourceAlexandru Dobre | Mediafax Foto
Image sourceAlexandru Dobre | Mediafax Foto

În urmă cu două luni, Klaus Iohannis anunța că „ne aflăm în plin război”. Pe același ton belicos, Emmanuel Macron a vorbit despre „inamicul invizibil”, Boris Johnson despre nevoia de a acționa „ca oricare alt guvern în vreme de război”, iar Donald Trump despre faptul că pandemia de coronavirus este un atac „mai grav decât cel de la Pearl Harbour”. 

Pentru o categorie profesională care a declarat tot soiul de războaie abstracte – cu sărăcia, cu drogurile, cu zahărul și grăsimile saturate – războiul cu pandemia este doar o nouă figură de stil. Una care insuflă teamă și oferă justificări. Pentru măsurile impuse. Pentru eșecul lor.

Când pandemia este transformată în război, la testul de legitimitate la care este supus acum orice guvern se acordă puncte din oficiu. Statisticile cu numărul de victime nu mai sunt expresia unui eșec administrativ cât sunt rezultatul unei catastrofe.

„Războiul” este poza competenței. În săptămânile de izolare, militarii au fost scoși pe străzi, dar din spitale au lipsit măștile. Mai multe orașe au fost supravegheate din elicopter, dar azilurile de bătrâni au devenit focare de infecție.

Singurul război real este cel politic. Cel în care PNL atacă PSD, USR atacă PNL, Trump îi atacă pe chinezi, iar iranienii, pe americani. De la cedarea Transilvaniei până la crearea coronavirusului într-un laborator din Wuhan, falsele subiecte au reușit să distragă atenția unora de la stângăciile administrative care au costat vieți și să le arate altora că pandemia a fost ocupată de interese electorale. 

Cinismul a fost deseori transparent. La finele lui februarie, Donald Trump îi acuza pe Democrați că exagerează pericolele coronavirusului pentru a afecta economia și șansele sale la următoarele prezidențiale. Două săptămâni mai târziu, un sondaj arăta că numai 40% dintre votanții republicani credeau că pandemia este un pericol real, comparativ cu 76% dintre democrați. 

În aprilie, când SUA a devenit țara cu cele mai multe victime ale Covid-19, în discursul lui Donald Trump coronavirusul a devenit „virusul chinezesc”. The Economist remarcă apariția unor reclame plătite de aliați ai lui Trump cu mesaje precum „China ne distruge locurile de muncă, acum ne omoară și oamenii” sau „Pentru a opri China, trebuie să-l oprim pe Joe Biden”.

Covid-19 a făcut de 20 de ori mai multe victime în Statele Unite decât în China, însă felul în care electoratul împarte vina poate decide rezultatul alegerilor.

Pandemia trece, datoriile rămân

În timp ce prognozele economice se transformă în aberații vizuale, guvernele încep salvarea financiară cu bani pe care nu îi au
18 Mai 5:49 p.m
Image sourceAnadolu Agency | Hepta | Mediafax Foto
Image sourceAnadolu Agency | Hepta | Mediafax Foto

Cât va dura, cum se va termina și ce pierderi va produce până atunci poate fi doar speculat, dar un singur lucru pare sigur: finalul pandemiei ne va găsi cu orizonturi restrânse și sub un munte de datorii. În timp ce prognozele economice se transformă în aberații vizuale, guvernele încep salvarea financiară cu bani pe care nu îi au.

În zona euro, deficitul bugetar este așteptat să atingă 8,5% din PIB în acest an de la 0,6% cât era anul trecut. În România, minusul va ajunge la 9,2%, iar anul viitor la 11,4% – de departe cel mai mare din Uniunea Europeană. 

Dacă în anii trecuți împingerea deficitului peste limita de 3% din PIB atragea oprobiul țărilor cumpătate și riscul sancțiunilor din partea Comisiei Europene, acum regula este suspendată, iar apocalipsa fiscală, generalizată. 

Amploarea șocului mai poate fi înțeleasă doar în context istoric. Marea Britanie se pregătește pentru cea mai adâncă criză financiară din ultimii 300 de ani, în vreme ce datoria publică a Statelor Unite va depăși curând nivelul de după cel de-al doilea război mondial. 

FMI estimează că în țările dezvoltate datoria publică va crește cu 6.000 de miliarde de dolari în acest an, de la o medie de 105% din PIB la 122%. În niciun an din timpul crizei financiare  începute în 2007 avansul nu a fost mai abrupt. Însă datoriile plătite cândva în viitor sunt acum umbrite de pericolul unui colaps iminent.

Numai în Statele Unite 33 de milioane de oameni și-au pierdut locul de muncă în ultimele două luni. Ajutoarele oferite celor afectați de pandemie pot ține economia pe linia de plutire, dar momentan este neclar care este prețul lor și dacă va fi plătit în câțiva ani sau în câteva decenii.

Pentru a reduce povara datoriilor acumulate există trei opțiuni. Prima: rostogolirea împrumuturilor în speranța că, în timp, creșterea economică – sau creșterea inflației – vor reduce ponderea datoriei publice în PIB. Împrumuturile ar fi astfel mai ușor de plătit, dar calea este plină de necunoscute și lasă puțin spațiu pentru șocuri viitoare. 

A doua variantă ar fi ca datoriile sa nu fie plătite sau să fie plătite doar parțial. O restructurare, în schimb, este acceptabilă în țările sărace unde nu există alternativă, iar creditorii aleg să primească măcar o parte din bani înapoi. 

A treia soluție implică o combinație de creșteri de taxe și scăderi de cheltuieli. Economic, este cea mai sănătoasă cale, dar politic, cea mai toxică. După o criză globală de sănătate, electoratul va cere îmbunătățirea sistemelor medicale, nu restrângerea cheltuielilor. Pentru toate prioritățile dinaintea epidemiei – pensii, educație sau schimbări climatice – banii vor fi mai puțini. Dar acceptarea realității îndepărtează votanți.

La fel ca în urma crizei financiare din 2007, la presiunile pentru austeritate se poate răspunde cu deplasări ideologice. Din camera verde a politicii pot ieși oricând noi „salvatori”, un nou Front Național sau o nouă Syriza.